La 25 de ani, Alex Moise e la început de drum în cariera de antrenor de handbal, dar a demonstrat deja că nimic nu e imposibil. După ce o boală autoimună l-a forţat să își oprească prematur cariera de jucător, acesta le-a dus, de pe bancă, pe puştoaicele de la CSM București până în finala Ligii Campionilor U17. A construit un grup care a întors meciuri aproape pierdute, a rezistat presiunii şi neîncrederii multora și a arătat că un vestiar de adolescente poate avea o maturitate emoțională pe care echipe mari o caută ani întregi.

Pentru un antrenor atât de tânăr, Alex arată o maturitate impresionantă încă de la primele răspunsuri din interviul realizat de Locker Room. “Prefer să mă gândesc la viitorul lor decât la al meu“, spune tehnicianul, când vine vorba de priorităţile avute în carieră. E o frază care îl așază din prima într-un loc interesant. Nu pentru că nu ar avea visuri personale. Vrea să antreneze într-o zi o echipă de Champions League și naționala României. Dar, în felul în care își privește meseria, pare să existe o ordine clară: înaintea ambiţiilor personale este grupul. Înaintea rezultatului vine felul în care fetele de la CSM Bucureşti învață să joace, să creadă, să piardă, să revină și să rămână împreună.

O astfel de abordare spune mult. Pentru că, în sportul de azi, mai ales în zona de juniori, tentația rezultatului imediat poate deforma tot. Moise pare să înțeleagă altfel lucrurile; e conştient că un antrenor bun nu lasă în urmă doar trofee, el creează unitate în vestiar şi le face pe jucătoare să creadă că şi cele mai înalte obiective sunt accesibile.

Boala care i-a luat visul, dar i-a oferit un nou început

Povestea lui n-a început cu un carneţel de notiţe în mână, în care să scrie ce trebuie să le transmită jucătoarelor. Alex a cochetat mai întâi cu fotbalul, dar a înțeles destul de repede că acolo nu era drumul lui. Handbalul a venit ca o alternativă firească. Mama lui, Maria Iorgu, jucase la cel mai înalt nivel și reprezentase România la Mondialul din 1997. În casa lui, sportul acesta era o limbă cunoscută și nu doar o opțiune.

A investit timp, energie, ani de formare în speranţa că le va călca pe urme lui Gruia, Gaţu sau Oţelea. Apoi, la 18 ani, totul s-a rupt foarte repede. În câteva zile, viitorul lui ca jucător s-a transformat într-un vis imposibil.

“Am descoperit că sufăr de o boală autoimună, care e destul de rară pentru un tânăr. Încercam să cred că nu e adevărat, voiam să neg informaţia asta“, explică Moise.

Pentru un sportiv tânăr, o asemenea veste înseamnă pierderea identităţii, a reperelor și nu doar un diagnostic. La 18 ani, când corpul ar trebui să fie aliatul său, medicii i-au transmis că nu mai poate merge în direcția sperată.

La început, această nouă realitate l-a lovit foarte tare: “Mă uitam cu greu la un meci de handbal“. Există o durere specială în a nu mai putea privi lucrul pe care îl iubești. Fiecare meci îi amintea că el nu mai e acolo unde credea că va fi.

Cu timpul, însă, ceea ce părea un capăt de drum a devenit o schimbare de macaz, în acelaşi domeniu: Alex n-a mai putut continua ca jucător, dar a rămas în handbal, ca antrenor. “Fără acea problemă, nu aş fi fost în scaunul acesta astăzi“, explică tânărul tehnician.

Un an de ucenicie și începutul unei alte vieți

După diagnostic, Alex nu a fost ghidat într-o anumită direcţie. Părinții l-au susținut mental, dar nu i-au desenat cariera în locul lui. Alegerea de a continua în antrenorat i-a aparținut.

A început jos, acolo unde multe povești serioase încep, prin voluntariat. Timp de un an, a lucrat la o grupă de copii de la CSM București, ca un fel de asistent al mamei sale. A observat, a învățat, a stat aproape de sală fără să mai fie jucător, a schimbat lent perspectiva.

Pentru cineva atât de tânăr, trecerea nu e simplă. Ca jucător, sportul se simte în corp. Ca antrenor, trebuie să înveți să-l gândești prin alții. Să accepți că nu mai poți executa tu. Acum, influența lui se exercita prin cuvinte, prin exerciții, prin calm, prin încredere.

După aproximativ un an, a primit pe mână o grupă de junioare de la CSM București. O antrenează și astăzi. Fetele acelea au devenit, în timp, echipa cu care Alex Moise și-a testat vocația.

Să câștigi încrederea când ai doar 21 de ani

Când a preluat grupa de la CSM Bucureşti, Alex avea doar 21 de ani. Diferența de vârstă dintre el și jucătoare era mică. Prea mică, ar fi spus unii, pentru autoritate. Un vestiar de puştoaice e greu de gestionat într-o meserie în care credibilitatea se câștigă greu și se pierde repede.

“Diferenţa de vârstă dintre noi era destul de mică şi la început chestia asta a adus o oarecare nesiguranţă. A trebuit să câştig încrederea tuturor. Din fericire am reuşit să o fac, iar de acolo totul a decurs natural, am ajuns la o conexiune foarte puternică într-un timp scurt“, spune Moise.

În sport, autoritatea nu vine întotdeauna din ton ridicat sau din experienţa anterioară. La Alex, coerența acţiunilor sale şi faptul că sportivele l-au simţit aproape, implicat total, a contat enorm. A fost acolo zi de zi, a lucrat la fel de mult ca tinerele jucătoare, crescând împreună.

Alex a câştigat încrederea grupului într-un loc în care vârsta putea să-l vulnerabilizeze. A făcut-o prin muncă și printr-o apropiere care nu a distrus disciplina. Lucru greu, mai ales la juniori, unde antrenorul trebuie să fie reper, dar şi cel care impune limite, omul care să nu le facă pe jucătoare să confunde prietenia cu lipsa de exigență. Vestiarul creat de el pare să se fi construit tocmai pe acest echilibru: apropiere fără pierderea autorității, bucurie fără renunțarea la standard, libertate fără haos.

Antrenorul care vrea să “fure” tot ce poate

Alex Moise e parte dintr-o generație de antrenori care nu mai învață doar din propria sală. Studiază, caută, compară, analizează decizii, încearcă să înțeleagă ce face un antrenor bun în secundele în care un meci se poate rupe.

L-a ajutat și lucrul alături de Adi Vasile, pe partea de analiză video la echipa de senioare a lui CSM București. Pentru un tânăr tehnician, contactul cu handbalul la cel mai înalt nivel contează enorm. Îți arată ritmul, detaliul, viteza cu care se iau deciziile, felul în care informația trebuie redusă la ceva util pentru jucătoare.

“Încerc să găsesc orice informaţie nouă pe Internet. Mă uit la time-outurile antrenorilor şi încerc să mă pun în locul lor şi să înţeleg deciziile lor. Vreau să “fur” tot ce pot“, dezvăluie Moise.

Vorbim de o adevărată “foame” de a învăța, de dorința de a lua ceva din fiecare loc, de a-l trece prin propria minte și de a-l transforma în instrument personal.

Chiar dacă lucrează excelent cu junioarele, continuă să contribuie și la echipa mare, ca analist video. “E un privilegiu total să pun umărul la reușitele lor“, explică Alex. E important detaliul acesta. Arată un antrenor care încă se formează și care nu se consideră prea sus pentru munca “invizibilă” din spatele cortinei. Analiza video nu are aceeaşi glorie, dar poate influența profund un meci. E muncă tăcută, de detaliu, de răbdare.

Plăcerea înaintea rezultatului

Înainte de Final 4-ul Ligii Campionilor U17 de la Budapesta, CSM București a trecut printr-un turneu de calificare în Turcia. Miza era mare, iar pentru junioarele lui presiunea putea deveni foarte rapid prea dificil de suportat. Când ești adolescentă și simți că un rezultat poate să fie decisiv pentru parcursul tău, lucrurile nu sunt uşor de gestionat.

Alex nu le-a vândut fetelor ideea că rezultatul nu contează. Ar fi fost fals. Dar a încercat să mute centrul de greutate. Experiența înaintea fricii, jocul înaintea scorului, bucuria înaintea blocajului, aceste laitmotivuri au devenit semnăturile lui la nivel discursiv. Tinerele “tigroaice” sunt o echipă care nu evoluează doar ca să evite greșeala, fiecare dintre fete trebuie să simtă plăcerea jocului și să îşi amintească de ce a început handbalul. Pentru un antrenor de junioare, aceasta poate fi cea mai importantă lecție. Dacă la 17 ani presiunea rezultatului e prea pregnantă, riști să pierzi plăcerea. Dacă înveți doar să te bucuri, riști să nu ajungi niciodată competitiv. Marea provocare e să le ții împreună.

Alex pare să fi reușit. La Budapesta, fetele lui nu au evoluat precum o echipă speriată de propria șansă. Au jucat ca un grup care avea voie să greșească, să sufere și să revină.

Minunea cu Gyor și pauza în care nu s-a ridicat vocea

Semifinala cu Gyor a fost genul de meci care poate deveni reper pentru o generație. CSM București a fost condusă cu 21-13 la pauză. Opt goluri diferență, în fața unei adversare care te sperie doar prin numele ei, în fieful acesteia. În plus, greutatea unei eventuale finale nu avea cum să nu apese.

Au fost 30 de minute de degringoladă în jocul bucureştencelor, dar la pauză ceva s-a schimbat fundamental. În astfel de momente, mulți antrenori aleg să producă un șoc, de multe ori prin tonul dur avut. Alex a ales calmul. A înțeles că prima repriză slabă nu venea din lipsă de valoare, emoțiile erau de vină. A încercat să le scoată pe fete din blocaj, conștientizând că orice alt tip de discurs riscă să le “îngroape” definitiv încrederea.

“A fost un meci nebun. Am fost conduşi cu 8 goluri la pauză. După pauză, tot ce s-a întâmplat a fost incredibil, e greu de descris în cuvinte. Le-am zis fetelor la pauză că am venit la Budapesta pentru a juca de plăcere şi că obiectivul e să ne bucurăm de experienţă şi să încercăm să jucăm cel mai bun handbal de care suntem în stare“, povesteşte Alex.

Aici se vede foarte bine felul lui de a antrena. Nu promite miracole, nu încearcă să transforme pauza într-un discurs de film. S-a rezumat la plăcerea de a juca, la experiența dobândită, la credinţa că nimic nu e imposibil şi că poţi pierde, dar nu fără luptă. Presiunea rezultatului a fost ridicată de pe umerii puştoaicelor, iar CSM a revenit și a câștigat, 41-39, după prelungiri.

Dar, dincolo de scor, mai important e că o echipă de junioare a aflat că poate fi în spate, fără şanse în opinia multora, dar că are capacitatea să nu se dezintegreze. Asta rămâne în vestiar şi în mentalul fiecărei jucătoare şi e mai important decât orice titlu.

Finala pierdută care poate valora mai mult decât un trofeu

Finala cu Debrecen, în MVM Dome, a avut altă greutate. O sală uriașă, un “templu” al handbalului european, peste 2000 de români în tribune și o echipă de junioare care ajunsese deja mai departe decât probabil visaseră mulți.

CSM a fost condusă la șase goluri, dar a revenit din nou. A egalat în ultima secundă și a împins finala în prelungiri. Sala s-a ridicat, românii au făcut un zgomot pe care fetele probabil nu îl vor uita niciodată. În cele din urmă, Debrecen a câștigat, 41-39.

Dar Alex nu vorbește despre finală doar ca despre o înfrângere. “A fost ceva incredibil, îmi e greu să descriu acel sentiment, mai ales că am fost susţinuţi de foarte mulţi români. Cuvintele nu cred că pot face dreptate acestei experienţe. Din păcate, nu am câştigat, dar nu aş da niciodată atmosfera creată şi expunerea pe care am avut-o pe o finală câştigată într-o sală goală. Cred că e o înfrângere care o să le ajute pe fete mai mult decât o victorie“, punctează Moise.

Într-un sport obsedat de rezultat, tânărul tehnician le-a făcut pe fete să înţeleagă că unele înfrângeri cresc mai mult grupul decât un succes. Eşecul nu e romantizat, dar Moise ştie că, la 17 ani, contează enorm ce înveți din primul tău mare contact cu cea mai mare scenă. Fetele lui Alex au înţeles la Budapesta că pot reveni când totul pare pierdut. Că publicul le poate ridica. Că o sală mare nu trebuie doar să le sperie, ea poate să le dea energii nebănuite. Dar, mai important, că o finală pierdută nu e neapărat o rană, ea poate deveni combustibil pentru viitor.

În acel moment, rezultatul a fost dureros. În timp, s-ar putea să devină unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat acestor fete. “Faptul că am clădit în mintea unor copii de 17 ani acest principiu de a nu ceda niciodată e important. Au acum extrem de clar exemplul că, dacă nu cedezi şi continui să lupţi, există o posibilitate mare să ajungi la ceea ce îţi doreşti“, explică antrenorul.

Asta e, poate, cea mai importantă victorie a lui ca antrenor până acum. A “sădit” într-un grup tânăr o convingere care nu poate fi predată doar verbal. Oricine poate spune “nu cedați”. Puține echipe ajung să trăiască asta pe pielea lor. CSM a fost la opt goluri în spate și a revenit. A avut apoi de recuperat 6 goluri într-o finală și a egalat în ultima secundă. Din astfel de experiențe se construiesc sportivele mari, dar și caracterele puternice.

Handbalul nu le va da tuturor o carieră lungă, trofee europene sau contracte importante. Dar, dacă le oferă capacitatea aceasta de a rămâne în picioare când lucrurile par să se rupă, atunci antrenorul și-a făcut deja o parte din muncă.

Mama de pe bancă și nebunia vârstei

Unul dintre detaliile cele mai frumoase din povestea lui Alex Moise este relația profesională cu mama lui. Maria Iorgu, fostă handbalistă de nivel internațional, i-a devenit secund. Stă pe bancă la meciuri și îl consiliază.

Pentru mulți, ar putea părea o situație dificilă: mama lângă fiu, autoritate amestecată cu familie, emoție personală într-un context profesional. Pentru ei, lucrurile par așezate.

“Nu e o relaţie mamă-fiu, e o relaţie cât se poate de profesională când intrăm în sala de handbal. Poate nu e cel mai comun lucru, dar noi ne înțelegem şi lucrăm foarte bine. Ea vine cu toată experienţa pe care o are, eu vin cu nebunia specifică vârstei“, explică Moise.

E o formulă foarte bună pentru felul în care se întâlnesc două generații. Experiența ei și nebunia lui. Calmul unei femei care a trecut prin handbalul mare și energia unui antrenor tânăr care vrea să învețe tot, să încerce, să caute, să meargă mai departe.

Poate că tocmai această combinație îl ajută. Alex nu e singur cu propriile ambiții. Are lângă el un om care îi cunoaște sportul, dar și pe el. Un om care poate să-l țină în echilibru, fără să-i stingă curajul.

Viitorul lor înaintea viitorului lui

La final, povestea lui Alex Moise este despre un antrenor tânăr care a ajuns într-o finală europeană la junioare și este despre felul în care un om, obligat să renunțe devreme la cariera de jucător, a găsit în aceeași sală o altă formă de sens.

Este despre un vestiar în care echipa vine înaintea individului. Despre o generație de fete care a învățat că rezultatul contează, dar nu trebuie să le “mănânce bucuria”. La doar 25 de ani, Moise a înțeles că nu construiește doar jucătoare, în egală măsură formează caractere şi influenţează tinere care vor ține minte felul în care au fost conduse când le era greu.

El are visuri mari – Champions League, naționala României – şi probabil că are nevoie de aceste obiective îndrăzneţe pentru a ajunge un antrenor de elită. Dar, deocamdată, cea mai bună definiție a lui rămâne una simplă: “Prefer să mă gândesc la viitorul lor decât la al meu“. Tinerele pe care le-a crescut în ultimii 4 ani vor face pasul spre seniorat, însă formarea lor poartă amprenta lui Alex Moise. Un antrenor cu potenţial mare, care, foarte posibil, le va antrena din nou, la alt nivel, pe cele mai promiţătoare dintre jucătoarele care au ajuns în finala Ligii Campionilor U17.