Un exercițiu de gimnastică ritmică durează aproximativ un minut și jumătate. Este ceea ce vede publicul şi ce judecă arbitrii. Ce nu se observă sunt anii din spatele acelui exerciţiu. Amalia Lică are 17 ani, a rescris istoria acestui sport pentru România, şi ne-a explicat ce presupune drumul spre performanţă. A vorbit despre sala în care se intră la ora 13:00 și se iese la 18:00, pentru că trebuie eliberată, dar şi despre tavanul de care se lovesc măciucile sau cercul. Pe lângă lipsa infrastructurii, apar emoțiile şi teama: mâinile tremură înainte de intrarea pe covor, iar frica trebuie acoperită cu un zâmbet.

Vara trecută, la Rio de Janeiro, Lică a cucerit argintul la Campionatele Mondiale, în proba de măciuci. Avea 16 ani. Vorbim de cea mai mare performanță a gimnasticii ritmice românești din ultimii 33 de ani, prima medalie mondială la senioare de la bronzul Irinei Deleanu, din 1992. Înainte de asta, Amalia câștigase cinci titluri europene la junioare și două medalii la Mondialele de junioare.

Palmaresul spune că e cea mai bună româncă din istoria recentă a acestui sport. Interviul ne transmite altceva, mai interesant: ne arată o adolescentă care a intrat în gimnastica ritmică dintr-o încăpățânare de copil, care se antrenează într-o sală prea joasă și care a aflat de la mama ei, la telefon, că a luat medalie mondială.

“Chiar dacă un exerciţiu durează un minut şi jumătate, adică foarte puţin, noi pentru minutul ăla şi jumătate ne antrenăm o viaţă întreagă“, spune Amalia.

O fetiță care nu mânca și un număr de telefon

Drumul ei a început cu baletul. Și cu o problemă de care se lovesc multe familii: un copil care “sare” peste mese.

“Nu mâncam când eram mică, iar mama mi-a spus că, dacă nu mănânc, nu mă mai lasă la balet. Antrenoarea a zis că am mobilitate şi că ar fi păcat să renunţ şi mi-a dat un număr de telefon pentru gimnastică ritmică“, își aduce aminte adolescenta cum a luat primul contact cu sportul pe care îl practică. 

Așa ajung unele cariere să înceapă. Fără o strategie clară, dar cu cineva capabil să observe anumite calități pe care poți construi. La capătul acelui număr era Adriana Mitroi, femeia care avea să o antreneze pe Amalia de atunci până azi și care i-a devenit “a doua mamă”.

“Am făcut două luni de iniţiere, apoi am început pregătirea cu Adriana, cea care îmi e antrenoare şi în prezent. Mi-a plăcut foarte mult să vin la antrenamente, îmi plăcea să mă joc, să fac sfoara, podul, să mă întind“, explică Amalia. E important cum vorbește despre început. Disciplina sau performanța nu erau în “meniu”, ludicul era cel care conta. 

Prima medalie a venit repede. La primul concurs, la aproximativ șase luni de la începutul pregătirii. Aur.

“Aveam 5 ani, nu avea nimeni aşteptări de la niciun copil de acolo. Cumva s-a întâmplat să iau eu medalia de aur. A fost un moment foarte drăguţ, ţin minte că eram pe podium şi îi arătam mamei că totul e bine, cu degetele mari în sus“, rememorează Lică.

Un moment care merită păstrat. O fetiță de cinci ani pe podium, care nu se uită la medalie, ci la mama ei, ca să-i transmită că totul e în regulă. La mai bine de un deceniu distanţă, la Rio, scena avea să se repete, doar că la telefon și cu mama plângând.

O zi din viața Amaliei Lică 

Programul Amaliei nu seamănă cu al unui adolescent obișnuit. Nici nu ar avea cum, performanța are costurile ei. Încă elevă de liceu, ea merge 4-5 ore la școală, în prima parte a zilei, pentru ca apoi să dedice cel puțin 5 ore exercițiilor din sală. “Seara, când pun capul pe pernă adorm instant”, ne transmite sportiva.

“Ajung la sală la ora 13:00, după liceu, apoi fac antrenament până nu mai pot. Adică, până la 18:00, când trebuie să eliberăm sala. Petrec minimum 5 ore în sală, în fiecare zi“, explică Amalia. Cinci ore. Zilnic. După școală. Pentru un exercițiu de un minut și jumătate. Din afară, asta ar putea fi numit sacrificiu. Gimnasta refuză cuvântul, îl pune într-o altă lumină.

“Consider că, dacă îţi place cu adevărat ceea ce faci şi ţii la sportul tău, nu le consideri neapărat sacrificii. Sunt momente în care ai vrea să ieşi cu prietenii şi nu poţi sau eşti plecată non-stop şi nu mai ai timp să faci nimic. Dar cred că toate astea merită, când ajungi la final, tragi linie, şi vezi ce ai realizat“, spune Lică.

Ea nu neagă costul, îl pune pe un cântar pe care, deocamdată, îl vede înclinat în favoarea ei. E o poziție pe care mulți sportivi o au la 17 ani și pe care unii o revizuiesc la 30. La Amalia, totul sună acum limpede și asumat, pare să fie conștientă de “misiunea” ei și dispusă să nu lase nimic să o deraieze de la ce și-a propus.

Furnicături în mâini și un rol de jucat

Gimnastica ritmică e, poate, sportul în care distanța dintre ce simte sportiva și ce trebuie să arate e cea mai mare. Trebuie să maschezi durerea și să zâmbești când ți-e frică. Arbitrele așteaptă să vadă sentiment și emoție, în timp ce tu numeri, calculezi, îți contorsionezi corpul și controlezi un obiect.

Amalia descrie emoția pe care o are de fiecare dată când pășește pe covor, într-o competiţie, cu minuțiozitate: “Fiecare concurs aduce emoţii diferite. Ai gânduri, e greu să gestionezi totul. Mai ales când intri pe covor. Atunci te iau cel mai rău emoțiile. Dar acesta e sportul de performanţă şi cred că psihicul e cel mai important. Cine stă cel mai bine la acest capitol reuşeşte să câştige o medalie sau să facă performanţă. 

Simt emoțiile ca şi cum aş avea furnicături prin mâini. Îmi tremură mâinile câteodată, dar reușesc cumva să le controlez. Nu mi se face rău, însă. E şi foarte multă frică, dar trebuie să joc un rol. Asta îmi spune mereu Adriana, să intru în personaj, să zâmbesc, artisticul e foarte important. E un lucru foarte greu de făcut, având în vedere că trebuie să fii foarte atentă şi la exerciţiu. Dar suntem profesionişti şi trebuie să fiu foarte atentă şi la acest detaliu. Dacă artisticul mă ajută şi cu o sutime de punct, merită“.

Mâini care tremură într-un sport în care mâinile sunt instrumentul principal. Frică într-un moment în care fața trebuie să transmită altceva. Și, peste toate, luciditatea de a ști că zâmbetul nu e doar estetică, el se reflectă în punctaj. Chiar și dacă vorbim de doar o sutime de punct. Într-un sport în care medaliile se decid la zecimi, o sutime devine extrem de prețioasă.

Întrebată cât din gimnastica ritmică e artă și cât e durere, Amalia răspunde fără să stea pe gânduri: “Sport fără durere nu există, clar. Dar, ca să faci gimnastică ritmică, trebuie să fii în primul rând artist. Peste 50%, aş spune, pentru că ai nevoie să transmiţi publicului şi arbitrilor anumite sentimente când faci un exerciţiu. Arta e într-un procentaj mai mare decât durerea. Dar, de multe ori, zâmbetul ascunde multe momente emoţionante şi dureri“. O încheiere de frază care spune, de fapt, tot ce trebuie știut despre gimnastica ritmică.

Amalia Lică, la Mondialul de la Frankfurt, 2026. Sursa foto: Getty Images

Eșecul se repară în sală

Cum se ridică după un concurs prost? Răspunsul Amaliei nu are nimic din discursul motivațional care circulă în social media. 

“Cu şi mai multe ore petrecute în sală, pentru a reuşi să corectez ce nu a ieşit bine. Nu se termină viaţa acolo, trebuie să te ridici, mai sunt şi alte competiţii la care poţi să demonstrezi. Nu trebuie să te laşi niciodată bătut“, dezvăluie Lică, arătând, în egală măsură, maturitate și o voință de fier.

Pentru ea, eșecul nu e un subiect de meditat, care să o apese și să îi “frângă aripile”. Reprezintă un lucru de corectat. Mai multe ore în sală și mii de repetări, astfel încât la următorul concurs să își ia revanșa. E o formă de reziliență foarte puternică, învățată probabil în anii în care singura soluție la o măciucă scăpată era să o arunci din nou.

Amalia Lică, pe podiumul Mondialului de la Rio 2025. Sursa foto: Getty Images

Amalia Lică, vicecampioană mondială la Rio. Momentul magic în care a aflat de la mama ei că are medalie

Mondialul de la Rio de Janeiro, din august 2025, a venit după o perioadă pe care Amalia o descrie ca fiind cea mai dificilă a carierei ei de până atunci. Primul an de seniorat și șocul venit “la pachet” cu acest nou pas.

“Înainte de acest Mondial am avut o perioadă mai grea. Fusese primul an de seniorat şi am intrat în “pâine” în forţă. De la locul 1 la junioare şi calificări în finale şi cu greşeli, la seniori lucrurile stau total diferit. Poţi să faci exercițiul perfect şi să nu ajungi în finală. Am avut un şoc. În primul an, eu, care eram obișnuită cu locul 1, nu am reuşit să intru în finale, cu două excepţii“, își amintește tânăra.

Trecerea de la junioare la senioare e unul dintre cele mai brutale praguri din sportul de performanță. La junioare, era prima chiar și cu greșeli. La senioare, putea fi aproape perfectă și să rămână în afara finalei. Pentru o fată de 16 ani care fusese obișnuită să câștige, șocul a venit și cu o recalibrare a felului în care se vedea pe ea.

În acest context a intrat pe covor la Rio. Și a ales, poate surprinzător pentru cineva atât de exigent cu sine, să nu se “lupte” cu momentul, a vrut să-l trăiască.

“Pur şi simplu am vrut să mă bucur de moment. O dată în viaţă ajungi în Brazilia, în Rio. A fost un spectacol în tribună, toţi au făcut galerie, aveai impresia că sunt cu tine pe covor. Am zis să trag energia de la public, să intru şi pur şi simplu să mă simt bine“, își amintește vicecampioana mondială de anul trecut.

A intrat prima în finala de la măciuci, după o prestație în calificări care nu anunța o mare performanță (a fost a 7-a). Apoi, după un exercițiu aproape perfect, n-a mai urmărit nimic.

“Am intrat prima pe covor, apoi nu am mai văzut nicio notă. Am fost foarte mulţumită de exercițiul meu şi de nota mea. A fost o bucurie imensă pentru notă, am fost în extaz. M-am dus, m-am schimbat, iar Diana, antrenoarea secundă, mi-a zis: “Sun-o şi tu pe mami, să vorbeşti cu ea”. Mami plângea. “A fost bine! De ce plângi?”, am întrebat-o. “Ai medalie, toate sunt în spatele tău, au ratat, au note mai mici”, mi-a zis. Eu, practic, am aflat de la mama că am luat medalie“, rememorează Lică.

E una dintre cele mai frumoase scene din sportul românesc al ultimilor ani și nu s-a petrecut pe podium. A avut loc într-un vestiar, cu un telefon la ureche. Prima medalie mondială a României la senioare după 33 de ani e o performanță fantastică, iar vestea a fost aflată de la o mamă care plângea, acasă, în fața televizorului. Fetița de cinci ani care îi arăta mamei de pe podium că totul e bine devenise adolescenta căreia mama îi spunea, prin telefon, că totul e perfect.

Zgomotul din tribună, cel care pe multe gimnaste le scoate din starea de concentrare necesară, pe ea a hrănit-o.

“Îmi place mult să concurez când e o arenă plină şi lumea aplaudă, face gălăgie. Alte gimnaste sunt distrase, dar mie îmi place foarte mult zgomotul ăsta“, dezvăluie adolescenta.

Ce a însemnat medalia?

Argintul de la Rio a fost răspunsul la o întrebare pe care Amalia și-o pusese, probabil, de multe ori în primul an de seniorat.

“După acea medalie, m-a lovit un val de emoţie, pentru că mi-am dat seama că tot ce am muncit eu a meritat. Toate acele repetiţii, tot efortul depus, toate au meritat“, explică gimnasta.

“Merită”. Un cuvânt care revine foarte des pe parcursul interviului. Merită cele cinci ore de antrenament zilnic. Merită miile de repetări. Merită sutimea câștigată cu un zâmbet. Iar la Rio, pentru prima dată la nivel de senioare, sportul i-a confirmat crezul după care s-a ghidat.

Amalia Lică, la Mondialul de la Frankfurt, de anul acesta. Sursa foto: Getty Images

Presiunea de după un rezultat istoric

O medalie mondială la 16 ani schimbă felul în care te privesc ceilalți, dar mai ales modul în care te percepi tu. Presiunea devine din ce în ce mai mare. Anul acesta, la Mondialul de la Frankfurt, rezultatele n-au mai fost cele la care visa.

Amalia nu caută vinovați în exterior: “Eu am aşteptări foarte mari de la mine şi de multe ori asta nu mă ajută. Îmi pun anumite obiective şi asta nu e benefic. Aş intra mult mai bine şi liniştită pe covor dacă aş simţi mai puţină presiune. Trebuie să lucrez la chestia asta şi să o rezolv“.

Lică pare, așadar, să aibă “rețeta” pentru a depăși micul blocaj apărut după un Mondial de vis.

“Medalia de la Rio mă alimentează: am văzut că pot şi îmi doresc din ce în ce mai mult. Ar trebui să mă liniștesc şi să fac lucrurile mai mult din plăcere. Pentru că această presiune mă trage în jos: anul acesta mi-am dorit foarte mult şi rezultatele nu au mai fost la fel. Dar din greşeli învăţăm“, spune Amalia.

E un paradox pe care mulți sportivi îl descoperă mult mai târziu: momentul cel mai bun al carierei tale poate deveni și cea mai grea povară. La Rio a intrat pe covor ca să se bucure și a luat argint. La Frankfurt a intrat ca să confirme și n-a mai ieșit la fel. Ea înțelege, însă, că soluția ține tot de ea: o recalibrare mentală. La 17 ani, această luciditate e la fel de valoroasă ca o medalie, pentru că îți arată ce și cum trebuie făcut pentru a rămâne la cel mai înalt nivel.

Măciuca lovită de tavan

Ar fi ușor să tratezi povestea Amaliei ca pe una despre talent. Contextul o face mai complicată și mai importantă. În București, există o singură sală dotată corespunzător pentru gimnastica ritmică de performanță, dar nici aceea nu are înălțimea cerută de standardele internaționale. Mai mult, sportivele o împart cu participanții la alte cursuri și trebuie să o elibereze seara.

“Faptul că noi am reuşit această medalie în condițiile din ţară fac medalia şi mai strălucitoare. Una e să ai o sală la dispoziţie 24 din 24 şi să aibă înălțimea corespunzătoare, să ai echipă medicală şi multe alte facilităţi şi alta e să faci performanţă în condițiile pe care noi le avem“, explică Lică.

Nu se plânge de sala în sine. Vorbește despre ea cu mult atașament. Însă, problema înălțimii e una cât se poate de importantă, pentru că tot ce construiești când arunci mingea, cercul sau panglica se bazează pe niște repere clare, așa deprinzi automatismele.

“Mie, personal, sala îmi place, dar uneori e foarte frustrant cu această înălţime a sălii în care mă pregătesc. Se întâmplă să faci un exerciţiu foarte bun, să se lovească de tavan (n.r. obiectul aruncat) şi să ia altă direcţie. E foarte frustrant, pentru că trebuie să o iei de la capăt. Trebuie să te adaptezi cât de mult poţi la condiţii. Problema mai apare şi când te duci într-o sală normală, mai înaltă, la concursuri, când tu eşti obişnuită cu anumite repere. Acolo, percepţia ta se schimbă“, dezvăluie adolescenta.

Imaginea e aproape absurdă dacă o pui lângă medalia de la Rio: o vicecampioană mondială care își antrenează aruncările sub un tavan de care obiectul se lovește. Lică se bazează pe niște repere greșite “acasă” și trebuie mereu să corecteze lucrurile în concursurile mari. Sportul românesc are multe povești de felul acesta. Puține sunt spuse atât de calm de cineva atât de tânăr.

Antrenoarea din spatele campioanei. Amalia Lică: “O ascult mai mult decât pe mama”

Performanțele Amaliei au avut ecou și peste ocean, în SUA. S-a discutat despre burse la universități din Statele Unite, unde condițiile n-ar mai fi o problemă. Pentru mulți sportivi români, o astfel de ofertă e o ușă pe care nu ai voie să o închizi.

Amalia a făcut-o. Pentru că toată cariera ei i se datorează unui om: Adriana Mitroi.

“Nu iau în calcul. Am spus întotdeauna că nu o să plec niciodată fără Adriana. Dacă ea e decisă să meargă în altă ţară, mă duc după ea. Pentru mine nu există: dacă Adriana nu ar mai antrena, eu m-aş opri. Nu văd cum să fac gimnastică fără să fiu antrenată de ea“, spune gimnasta.

Numele Adrianei era pe biletul cu numărul de telefon primit când a renunțat la balet. Aproape treisprezece ani mai târziu, conexiunea dintre cele două e indestructibilă. Într-un sport în care relația antrenor-sportivă e adesea problematică, de multe ori existând abuzuri, povestea Amaliei arată și cealaltă față: o legătură construită zi de zi, care a devenit mai puternică decât orice ofertă.

“Relaţia dintre antrenor şi sportiv e cea mai importantă, iar eu, la acest aspect, sunt foarte norocoasă. Sincer, nu ştiu ce m-aş face fără Adriana. O ascult mai mult decât pe mama, sincer“, dezvăluie Amalia.

Un “spațiu liber” în palmares și visul Jocurilor Olimpice

Ce urmează? Amalia are două răspunsuri, două obiective clare.

“Calificarea la Jocurile Olimpice. Nu mă gândesc la ce rezultat aş putea obţine acolo pentru că vreau să mă bucur la maximum de această potenţială experienţă. Nu vreau să pun presiune pe mine, pentru că mulţi sportivi nu ajung la JO. Calificările pentru 2028 sunt la anul, să sperăm că voi obţine biletul de Los Angeles“, explică Lică.

Și apoi, celălalt vis, spus fără ocolișuri: “De asemenea, visez la aurul Mondial, doar asta îmi lipseşte din palmares la această competiţie. Vreau să completez acest spaţiu liber“.

E interesant cum vorbește despre Los Angeles cu grija cuiva care a învățat, la Frankfurt, ce înseamnă presiunea și cât de mult te poate afecta. Și cum se raportează la aurul mondial: ca la un loc gol, pe un raft. Două feluri de ambiție, ținute în echilibru de o sportivă care e mult mai matură decât vârsta sa.

Deocamdată, Amalia Lică intră în sală la 13:00 și iese la 18:00. Aruncă măciucile și se roagă să nu atingă tavanul. Zâmbește când îi tremură mâinile și se antrenează, în fiecare zi, pentru un minut și jumătate.