Anca Todoni a ajuns în top 100 mondial la 20 de ani, după ce câștigase deja 4 titluri WTA 125, iar mulţi s-au gândit că tenisul românesc are viitorul garantat, dincolo de Simona Halep şi Sorana Cîrstea. Saltul spre următorul nivel părea firesc, doar că tenisul nu se trăiește în linie dreaptă. Pentru timişoreancă, ultimul an a însemnat exact partea aceea a sportului care nu ţine capul de afiş al siteurilor: o accidentare la umăr, o operație care a avut complicații şi o recuperare prelungită, alături de întrebarea pe care niciun sportiv tânăr nu vrea să şi-o pună: “ce se va întâmpla?”.

Tenisul, recomandarea medicilor

Anca a început tenisul la aproape 7 ani, iar motivul a fost foarte concret: răcea des, avea alergii, iar medicii i-au recomandat un sport în aer liber.

“Nu aveam voie să practic sporturi în sală din cauza prafului şi a alergiilor pe care le aveam. Am avut norocul că tata a jucat tenis în copilărie câţiva ani“, dezvăluie jucătoarea care în octombrie va împlini 22 de ani.

Alegerea a venit, aşadar, uşor. Tatăl avea afinităţi pentru tenis, care părea varianta potrivită pentru un copil care avea nevoie de aer, mișcare și un cadru în care corpul să se întărească fără să fie împins într-un mediu care îi făcea rău.

“Sportul alb” nu a fost “dragoste la prima vedere” pentru Todoni, pasiunea a crescut în timp. “A devenit pe parcurs toată viaţa mea. Cu fiecare zi, m-am îndrăgostit tot mai mult de acest sport“, recunoaşte Anca. Un detaliu care schimbă dinamica poveştii ei. Vorbim de o sportivă care a descoperit tenisul ca tratament, l-a transformat în identitate și apoi a fost obligată – tocmai când ajunsese la un nivel extrem de ridicat şi sentimentul de apartenenţă era total – să stea departe de el.

Timișoara, prea mică pentru ambiţiile Ancăi Todoni

Pe la 14-15 ani, Anca a început să înțeleagă că are o șansă reală în tenis. Până atunci, crescând și pregătindu-se în Timișoara, simțise că are mai puține resurse şi oportunităţi decât fetele din București. În tenis, diferențele acestea contează. Să ai acces la antrenori, competiții, parteneri de sparring, metode de pregătire reprezintă condiţii esenţiale pentru creştere.

Sportul de performanță se construiește și din infrastructură. Iar atunci când nu ai lucrurile de bază la dispoziţie, lucrurile se complică. Pentru un copil talentat, asta poate produce două lucruri: frustrare sau “foame” de performanţă. La Anca, pare că a generat mai ales o formă de ambiție tăcută, construită pe ideea că se poate, chiar dacă drumul nu e perfect drept.

Anca nu a avut mereu senzația că tenisul îi deschide ușile ușor. A trebuit să înțeleagă din mers lucruri noi, să se obişnuiască cu lumea din Bucureşti, odată mutată în capitală, cu ritmul sau duritatea resimţită odată cu accederea la “următorul nivel”. De multe ori, lucrurile au devenit clare abia când a intrat în ele.

Anca Todoni: “Nu știam cu ce se mănâncă tenisul profesionist”

Trecerea de la juniori la profesioniști a fost, pentru Anca, o provocare mult mai mare decât își imagina. Venea după cel mai bun an la juniori și avea, firesc, sentimentul că lucrurile pot continua repede, natural. A primit primele invitaţii la turnee ITF, de 15.000 de dolari, în Grecia, și a plecat acolo cu așteptări mari. În mintea ei, scenariul era simplu: câștigă turneele, urcă rapid în clasament şi noi oportunităţi i se vor ivi. 

Apoi a venit primul meci. “A fost un semi-şoc pentru mine pentru că avusesem cel mai bun an al meu la juniori, intrasem în top 100 (n.r. la acea categorie de vârstă). Am câştigat o serie de turnee la rând, apoi a venit pandemia. După aceea, am primit 4 wildcarduri la niște turnee de 15.000, în Grecia. Am plecat cu pretenţii foarte mari, deja mă gândeam că, dacă voi câştiga toate turneele, voi ajunge undeva în jurul locurilor 700-800. Nu ştiam cu ce se mănâncă tenisul profesionist. Şocul cel mai mare a fost de la primul meci: sincer am avut impresia că adversara se joacă cu mine. Nu părea că joacă serios, se juca cu mine, atât de variat era tenisul şi atât de diferit. Mi-am zis <stai că nu am plecat cu abordarea corectă. Putem să facem mult mai bine de atât>”, îşi aduce aminte Todoni.

Aceasta este realitatea tenisului. Din afară, trecerea de la juniori la seniori pare o chestiune de vârstă și clasament. În fapt, e o schimbare de “limbă”. La juniori, poți câștiga mult prin forță, talent, ritm, încredere. La profesioniști, totul se complică: fizic, adversarii sunt mult mai puternici, dar totodată au ştiinţa şi inteligența dată de numărul mare de meciuri jucate. Felul în care adversara te citește sau e capabilă să îți rupă ritmul îți arată că tenisul nu e doar despre lovitura ta bună, e despre pregătire fizică şi mentală, despre câte soluții ai când “jocul de tip A” nu e suficient.

Pentru Anca, acel “duş rece” a fost util. A scos-o din iluzia că talentul și rezultatele de la juniori se traduc automat în performanţe în circuitul WTA. A obligat-o să-și schimbe abordarea, să muncească şi mai mult, să se recalibreze psihic. Tenisul profesionist nu o aștepta, trebuia să-i învețe tainele rapid.

Australian Open și ziua în care visul a devenit clar

În 2022, Anca a jucat pentru prima oară un Grand Slam de juniori, la Australian Open. Pentru mulți sportivi tineri, primul contact cu un turneu major e o confirmare vizuală a visului. Tot ce ai văzut la televizor devine deodată spațiu real: terenuri, vestiare, logo-uri, oameni, ritm, senzația că ai intrat într-o lume la care până atunci doar sperai. Pentru ea, Melbourne a reprezentat momentul în care tenisul s-a fixat pentru totdeauna ca direcție.

“Atunci mi-am dat seama definitiv că asta vreau să fac. Atunci a fost cea mai mare confirmare, când am ajuns prima oară la Australian Open. “Vreau să fiu aici la profesionişti”, mi-am zis şi am tras pentru visul ăsta. A fost incredibil, încă ţin minte primul meci de simplu: am intrat pe teren şi nu ştiam cum mă cheamă. A fost o experienţă unică, aş retrăi-o de 1000 de ori“, rememorează Todoni.

“Nu știam cum mă cheamă” e genul de detaliu care spune mai mult decât orice formulă despre emoții. Nu a fost doar trac. Vorbim de sentimentul că ai intrat într-o scenă mai mare decât tine și, pentru câteva minute, corpul și mintea încearcă să se adapteze. Dar tocmai această amețeală a confirmat ceva. Acolo voia să fie. Nu ca spectator, nu ca junior care bifează o experiență: viaţa ei urma să fie, din acel moment, despre tenisul profesionist. Unele visuri rămân abstracte până când le vezi de aproape, apoi îţi schimbă întreaga structură interioară şi îţi arată drumul.

Primul titlu și victoria care a făcut-o să creadă în destinul ei

În același an, Anca a câștigat primul ei titlu la profesioniști. Planul inițial era să joace Grand Slamuri la junioare, dar o accidentare la umărul care avea să îi creeze atât de multe probleme i-a schimbat traseul. Când a revenit, și-a mutat atenția spre ITF-uri, iar la scurt timp a venit titlul cu numărul unu, la un turneu în Antalya. Finala a fost cu Patricia Țig, o jucătoare pe care Anca o privea cu respectul firesc al unei sportive tinere față de cineva care fusese deja acolo unde ea își dorea să ajungă: top 100, Grand Slamuri.

“A fost incredibil. Eu o vedeam foarte mare pe Patricia, fusese jucătoare de top 100, participase la Grand Slamuri. Să o bat şi să câştig primul meu titlu a fost ceva incredibil“, își amintește Todoni.

În cariera unui sportiv, există victorii care valorează mai mult decât punctele sau cecurile. Pentru Anca, finala cu Ţig a fost unul dintre acele succese. Ea a câştigat, într-adevăr, un titlu, dar, mai presus de asta, a învins o adversară pe care o punea, în mintea ei, într-o categorie superioară. Asta a schimbat ceva la nivel mental, a mutat “granițele” posibilului. După o astfel de victorie, sentimentul de apartenenţă e mai pregnant.

Wimbledon, iarba și sentimentul că “am făcut-o”

În 2024, la 19 ani, Anca a debutat pe tabloul principal al unui Grand Slam la senioare. Și nu oriunde: provocarea s-a numit Wimbledon. Cel mai exclusivist dintre turneele majore, locul unde tenisul își joacă, poate mai mult decât oriunde, propria mitologie.

Pentru ea, experiența a venit într-un ritm amețitor. Tocmai câștigase la Bari, pe zgură, un turneu WTA 125, după o finală cu Panna Udvardy. Nu a avut prea mult timp de repaus, iar iarba era aproape o necunoscută. Era primul an în care lua contact cu această suprafață, una cu “taine” care nu sunt înţelese pe deplin nici de jucători mari, cu experienţă.

“Era primul meu an când am păşit pe iarbă. Wimbledon a venit după primul meu titlu, la Bari. Nu am avut aşteptări, ceea ce a contat foarte mult. M-am împrietenit rapid cu iarba şi totul era atât de frumos. Ceva greu de descris în cuvinte. La primul meci, am intrat atât de emotivă: uitasem să dau cu dreapta, să dau cu reverul, uitasem tot. Dar am reuşit să gestionez situaţia, am luat-o meci cu meci“, spune timișoreanca.

Scena are o emoţie palpabilă doar din cuvintele Ancăi: o jucătoare de 19 ani vine la Wimbledon pentru calificări, pe o suprafață pe care abia o descoperă, într-un loc care poate intimida pe oricine. Tracul e atât de mare încât uită, pentru o clipă, lucrurile cele mai firești, dar apoi se adună. Trece de calificări. Mai mult, obţine o victorie mare în primul tur: 7-5, 6-1 cu Olga Danilovic. Neşansa a făcut ca în turul secund să dea peste Coco Gauff, favorita numărul doi, o jucătoare aflată într-o altă etapă a carierei.

Chiar dacă meciul contra campioanei în exerciţiu de la US Open (2023) n-a fost unul în care Anca să aibă multe șanse, el a fost extrem de valoros din alt punct de vedere.

“Am jucat pe terenul 1, unul superb. Dacă mă întreba cineva cum mă cheamă, nu ştiam să vorbesc. Am avut un sentiment că <am făcut-o, în sfârşit>“. Această încheiere de frază nu înseamnă că drumul s-a terminat, nu e vorba de automulţumire. Pentru Todoni, să joace în faţa a câteva mii de oameni, împotriva favoritei 2, la All England Club, a însemnat că visul pe care îl avusese la Australian Open, la junioare, căpătase formă. Nu mai era o dorință formulată în interior, prezenţa ei pe unul dintre marile terenuri ale lumii, contra unei super-jucătoare, era acum realitate.

Top 100 și frica de a nu pierde tot ce ai câștigat

În 2025, Anca a avut cel mai bun start de an al carierei. Două titluri WTA 125, urcarea până pe locul 83 WTA, senzația că intrase, în sfârșit, într-o zonă nouă a tenisului. Top 100 e de multe ori linia de demarcație dintre promisiune și confirmare. Îți schimbă turneele, calendarul, felul în care te percep ceilalți și, uneori, felul în care te privești tu.

Dar tenisul are un fel crud de a nu-ți da voie să te bucuri prea mult de ce obţii. Au urmat câteva turnee nereuşite (două partide pierdute de la mingi de meci) și o serie de gânduri negative. Ideea că poate nu va mai reveni niciodată în top 100 a încolţit. În paralel, au reapărut problemele la umăr. Ceea ce părea, la început, gestionabil s-a transformat într-un drum mult mai lung decât ar fi vrut.

Pentru o jucătoare tânără, accidentarea e durere fizică, dar și sentimentul că timpul “fuge”. Că celelalte joacă, înving, urcă în clasament, trăiesc circuitul, în timp ce tu numeri zile de recuperare. Simţi că anii de muncă au fost în van şi că pierderea nu e doar în ierarhie. E în ritm, în încredere, în identitate.

Operaţia şi fricile Ancăi Todoni

Problema la umăr nu a apărut din senin. “Nu a fost ceva brusc. De mică am fost foarte mobilă în articulaţii. Pe parcursul carierei, am avut 3 subluxaţii de umăr. Din păcate, nu am făcut cea mai bună recuperare. Am vrut să revin foarte repede şi asta a dus la o rupere parţială de tendon. A trebuit să stau. Vreo doi ani nu am mai avut probleme, până la un turneu de la Bucureşti, când am simţit iar dureri. Am făcut investigaţii şi mi s-a dat diagnostic “ruptură de labrum”. Dar nu era nimic grav, era rezolvabil cu niște infiltraţii. Doar că tratamentul nu a mai funcţionat, așa că am decis să mă operez. Puteam să ajung la rupturi mai grave şi la perioade de recuperare lungi. Din păcate, au apărut complicaţii după intervenţia chirurgicală. Recuperarea de 6 luni a devenit de 9-12 luni“, povestește Todoni.

Pentru Anca, durerea fizică s-a amestecat cu cea mentală. Îi e greu fără tenis. În prima perioadă după operație, nici nu a avut puterea să se uite la meciuri. E un detaliu dur, pentru că arată cât de mult poate răni absența lucrului pe care îl iubești. Când tenisul e toată viața ta, să-l privești de pe margine nu e relaxare. E o oglindă care îți amintește ce nu poți face.

“Teama e cea care mă blochează cel mai mult acum“, recunoaște Anca. O dezvăluire importantă, pentru că nu vorbește doar despre umăr. Ne arată momentul acela fragil în care corpul poate fi aproape de revenire, dar în care mintea încă se apără. Frica de durere şi de recidivă pot fi chinuitoare. În egală măsură, în plan mental apare şi teama că nu vei mai fi la fel, că ai pierdut timp şi ceilalţi au atins noi praguri.

În elită, revenirea se produce când reușești să ai din nou încredere în corpul tău. Todoni se află pe ultima “turnantă” înainte de comeback, dar, pentru ca aceasta să se producă cu rezultatele la care visează, e nevoie ca mintea şi corpul să se alinieze, să facă echipă.

Totul pentru tenis

Dacă o întrebi ce a sacrificat pentru sportul de performanţă, răspunsul Ancăi nu vine neapărat ca o listă dramatică, ci, mai curând, ca o constatare de viață.

“Absolut tot ce fac e pentru tenis: recuperare, alimentaţie, inclusiv vacanţele le planificăm în funcţie de calendar“, explică sportiva de 21 de ani.

Asta este realitatea tenisului la nivel înalt. Antrenamentul contează mult, dar la fel de important e ce mănânci, cum dormi, cum te recuperezi, ce faci în vacanță, când pleci, cât stai, ce îți permiți, ce refuzi. Viața e privată de anumite libertăți şi depinde, la un moment dat, exclusiv de calendarul competițional.

Pentru cineva din afară, poate părea constrângere. Pentru Anca, e parte din felul în care își construiește visul. O costă, doar că, atunci când iubești ceva atât de mult, sacrificiile făcute nu arată mereu ca o povară. Uneori toate aceste lucruri la care renunţi pentru scopul suprem se încadrează în firescul pe care îl accepți înainte să-l analizezi.

Cum a adunat Todoni “bucăţi” din Simona şi Sorana în jocul ei

Modelele ei au fost, firesc, cele mai importante jucătoare ale României din ultimul sfert de veac: Simona Halep și Sorana Cîrstea. Dar Anca vorbește despre ele într-un mod care spune ceva despre felul în care tinerii sportivi se construiesc: nu prin imitație completă, ci prin părţi luate de la cei pe care îi privesc şi îi admiră.

“Am încercat să fur de la fiecare. Bineînţeles, Simona a fost unul dintre modele. A reuşit să aibă o carieră incredibilă. Dar, așa, ca stil, Sorana era pe stilul meu. Am încercat să fur foarte mult de la ea, a şi lucrat cu unul dintre antrenorii mei, cu Adrian Cruciat. Îmi era mai la îndemână să o văd cum se antrenează. Am avut ocazia şi să joc cu ea când eram mică. Mi-a dat, așa, un boost că se poate“, spune Anca.

Pentru un copil sau o adolescentă care se pregătește în România, modelele sunt dovada că “este posibil” şi nu doar o inspirație abstractă. Simona a arătat că o româncă poate ajunge numărul 1 mondial și poate câștiga Grand Slamuri. Sorana, prin stil, antrenamente, proximitate, i-a fost Ancăi poate mai ușor de “tradus” în propriul joc. Marii sportivi au şi misiunea de a deveni sursă de inspiraţie pentru cei care vin după, iar Todoni a avut, din acest punct de vedere, două modele excelente.

Presiunea care vine, de fapt, dinăuntru

În ultimii ani, tenisul a devenit sportul care a creat cele mai multe probleme legate de sănătatea mintală. Sau sportul care scoate cel mai mult în evidenţă cât de important e să ai grijă de psihic. Anca vorbește sincer despre presiune. Nu o împachetează frumos, nu o transformă în clișeu despre ambiție.

“Greu, de ce să mint. Am impresia că vine un val de presiune de la toată lumea, dar, de fapt, cea mai mare presiune vine de la mine. Cei din jurul meu sunt incredibili, nu au spus niciodată “trebuie să câştigi” sau “trebuie să faci asta”. În schimb, eu am pus presiune, dar învăţ să îi fac faţă. E un pic greu pentru că începi să dai de media, de fani, începi să te simţi importantă, te opresc oamenii pe stradă pentru autograf. E ceva nou. Cu toţii ne dorim, dar când eşti în faţa acestor lucruri e un pic greu de gestionat“, admite Todoni.

Vorbele ei relevă un adevăr important despre sportivii tineri care intră repede într-o altă lumină. Mulţi visează la statutul de “vedetă”, dar o astfel de recunoaștere vine cu o formă de greutate pentru care nu există antrenament perfect. Media, fanii, autografele, pozele, așteptările, sentimentul că începi să contezi pentru oameni care nu te cunosc cu adevărat creează un vârtej greu de gestionat.

Pentru un sportiv tânăr, asta poate fi amețitor. Vrei acolo, dar când ajungi, descoperi că vizibilitatea e responsabilitate, și expunere, și presiune adăugată peste presiunea pe care deja o pui tu pe tine. Anca pare să înțeleagă asta în timp real. Nu se poate încă distanța precum un sportiv experimentat, care vorbește despre toate cu calmul retrospectiv al omului rutinat, dar pare suficient de matură încât să aibă “armele” pentru a combate posibilele capcane apărute.

Revenirea care începe înainte de primul meci

Povestea Ancăi Todoni nu e nici pe departe una închisă şi poate tocmai de aceea e atât de interesantă. Nu vorbim despre o carieră pusă “în ramă”, ci despre o sportivă cu un potential mare, aflată într-un punct fragil. Ea a fost suficient de sus încât să știe ce poate şi e suficient de tânără încât să aibă timp. Problemele medicale i-au arătat, însă, că nimic nu e garantat.

Top 100 a fost atins. Wimbledonul a fost trăit. Dar acum urmează altă probă: revenirea. Pe teren, în propriul corp, în propria minte. Are nevoie de încredere, de ritm, trebuie să lovească mingea fără să simtă, de fiecare dată, “umbra” umărului. Timpul pierdut nu trebuie să devină o condamnare, cariera ei încă e la început.

Pentru Anca, tenisul a început ca recomandare medicală și a devenit viața ei. Acum, medicina a obligat-o să stea departe de viața aceea. E o simetrie dură, aproape ironică, dar poate că revenirea reală tocmai de aici începe: din locul în care un sportiv înțelege că iubirea pentru joc nu înseamnă doar să câștigi când totul funcționează perfect. Un campion se construieşte şi cu răbdare, iar uneori, în sport, revenirea spune mai mult despre un om decât ascensiunea lui.