Două luptătoare, pe saltea

Andreea Ana – disciplina și consecvența din spatele unei cariere istorice în lupte: cvadruplă campioană europeană

Pe saltea, Andreea Ana e un nume cunoscut de orice sportivă din lume care practică luptele la nivel înalt. Este prima campioană europeană din istoria luptelor feminine românești, titlu apărat de două ori la rând. În total, are 4 medalii de aur la Campionatele Europene, dar şi alte 3 medalii, la aceeași competiție, precum şi un bronz mondial, anul trecut, la Zagreb. Dincolo de performanţe, însă, sunt multe alte lucruri: lupta cu cântarul înaintea unei competiții, o ruptură de menisc şi alte accidentări, meciuri pierdute la limită care au zdruncinat-o şi au mobilizat-o în egală măsură și o medalie olimpică pe care o caută de două ediții fără s-o fi “prins” încă.

“Pe lângă medaliile pe care le-am obţinut, cea mai mare victorie e legată de persoana care am devenit astăzi“, spune Andreea Ana în interviul Locker Room. O frază care capătă greutate, pentru că vine după 15 ani de lupte, accidentări, sacrificii, drumuri lungi și un singur mare obiectiv la care mai visează.

Fetița “fragilă” din Mangalia

Povestea ei nu începe cu un vis legat de performanțe. Într-un oraş micuţ, opţiunile erau limitate, iar ea era o fată extrem de energică. A ales sala de lupte întâmplător, fără să ştie că aşa îşi va descoperi “chemarea”. A aflat pe parcurs că acest sport i se potriveşte mănuşă, iar şansa iniţială s-a numit “atmosfera din sală”. I-a plăcut suficient cât să vrea să revină.

“Am început să fac lupte acum aproximativ 15 ani, la Mangalia. Am fost întotdeauna o fire sportivă. Nu ştiam exact ce angajament îmi iau atunci, dar mă bucur că am ales acest drum. Nu am făcut alt sport, mi-am găsit repede chemarea. Atmosfera din sală m-a ţinut acolo şi antrenorul care m-a descoperit. De asemenea, mediul competitiv a contat mult, am fost mereu competitivă. Eram o fetiţă fragilă şi nu ai fi zis niciodată că mă voi apuca de un sport atât de dur, dar iată că aparenţele înșală uneori”, își începe Andreea Ana povestea.

În spatele oricărei cariere mari stă, aproape întotdeauna, cineva care a văzut ceva înaintea tuturor. Pentru Andreea Ana, acel om a fost Marian Oancea.

“Îi voi fi recunoscătoare mereu pentru ceea ce a făcut pentru mine. Nu s-a chinuit prea mult cu mine, pentru că îmi plăcea ceea ce fac. Într-adevăr, au fost câteva momente de cumpănă, în care am vrut să renunţ, pentru că nu prea puteam să fac faţă programului. Dar el mi-a oferit mereu oportunităţi şi şanse. M-a făcut să înţeleg că pot să fac şi sport şi şcoală. Am simţit întotdeauna că îmi vrea binele şi că vrea să reuşesc“, mărturiseşte cvadrupla campioană europeană.

E un portret simplu, dar clar, al unei relaţii care a funcţionat şi care a ajutat-o enorm. Un antrenor care a reușit să o convingă, încă de la început, că performanța și viața normală nu se exclud. Pentru o tânără care trece prin momente în care programul de pregătire pare imposibil, genul acesta de sprijin contează mai mult decât orice exercițiu tehnic.

Andreea Ana, aur de la prima competiţie importantă

Semnele că drumul avea sens au venit repede. La prima competiție la care a participat, naționalele României, Andreea a urcat direct pe prima treaptă.

“Cu siguranţă prima medalie pe care am câştigat-o mi-a deblocat puţin gândurile. Mi-am dat seama că sunt făcută pentru asta. Îmi place cum mă simt atunci când câştig“, explică Andreea.

Nu orice copil simte asta de la primul concurs. Mulţi văd în acel moment de început o şansă să se acomodeze, să câştige experiență. Pentru Andreea, a fost o confirmare care i-a așezat direcția pe termen lung.

Andreea Ana, după o victorie. Sursă foto: Getty Images

Cântarul, dușmanul tăcut

În sporturile pe categorii de greutate (ea a evoluat în aproape toată cariera la seniori la 55 kilograme), luptele propriu-zise vin după “negocieri” dure cu corpul şi cu poftele inerente pe care le ai după antrenamente epuizante. Intrarea în categorie este, pentru Andreea, una dintre cele mai grele părți ale meseriei.

“Parcursul meu a fost destul de dificil: accidentări, slăbiri. Dar simt că tot ce fac face parte dintr-un proces, acesta e drumul meu. E o provocare mare să treci de cântar, dar tot ce e greu înainte se duce odată cu câștigarea unei medalii“, spune sportiva de 25 de ani.

Cel mai dur episod a avut loc recent, în Mongolia, la capătul unei călătorii care a “stors-o”: “Cel mai greu moment a fost acum, de curând, în Mongolia. Am călătorit 30 de ore, am ajuns acolo şi aveam destul de multe kilograme. A trebuit să fac mişcare, să nu mai mănânc, să nu mai beau în seara aia. M-am simţit puţin extenuată, dar, a doua zi, am avut o zi bună, am câştigat niște meciuri foarte importante şi am uitat de greu“.

30 de ore de drum, apoi o noapte în care corpul trebuie “convins” să scadă în greutate înainte de a fi forțat, a doua zi, să lupte. E genul de moment pe care publicul nu-l vede niciodată și care spune mai mult despre duritatea sportului decât orice meci câștigat.

“Sunt ore petrecute la antrenament, luni în care nu îmi văd familia, dar ăsta e drumul meu“, concluzionează Ana tema sacrificiilor din lupte, pe care şi le asumă total.

Andreea Ana, prima campioană europeană din istoria luptelor feminine românești

În 2022, la Budapesta, Andreea Ana a devenit prima sportivă tricoloră campioană europeană la lupte feminine. Un moment istoric. Dar şi un moment în care a avut loc o deblocare, pentru că anterior mai cucerise de două ori bronzul la Campionatul European, când era foarte tânără (18, respectiv 20 de ani).

“Fiecare titlu european pe care l-am obţinut a fost special. Prima oară, însă, cred că m-am bucurat cel mai tare“, îşi aminteşte sportiva.

Totuși, când e întrebată care titlu îi e cel mai drag, răspunsul nu merge spre primul, ci spre cel mai recent.

“Sufleteşte, rămâne cel de anul acesta, pentru că a fost o perioadă foarte grea înainte şi s-a simţit mult mai intens totul. Cred că asta ne defineşte ca sportivi: dincolo de medalii, e important cum treci peste provocările care îţi ies în cale“, explică Andreea.

E o distincție importantă. Prima medalie are valoare istorică, a deschis un drum. Dar cea mai recentă are o greutate diferită, pentru că a venit după o accidentare. Ana şi-a confirmat că poate fi competitivă şi atunci când pregătirea nu e perfectă. Pentru un sportiv, valoarea unei medalii se măsoară prin unicitatea momentului, însă şi drumul parcurs ca să ajungi acolo e important.

Andreea Ana, medaliată cu bronz la Campionatul Mondial din 2025. Sursă foto: Getty Images

Bronzul de la Mondialul din Zagreb și visul numit Jocurile Olimpice

Anul trecut, la Mondialul de la Zagreb, Andreea a urcat pe a treia treaptă a podiumului. O medalie “proiectată” de multă vreme.

“Bronzul de la Mondial a fost o medalie foarte aşteptată de mine şi mi-a dat încredere şi m-a motivat. Mă ajută să fac paşi către obiectivul suprem, o medalie la Jocurile Olimpice. Mi-aş dori şi un aur la Mondial, sigur că da, dar cel mai mult îmi doresc să urc pe podium la Jocurile Olimpice“, spune tânăra de 25 de ani.

Andreea Ana, la Baku, în 2024, după ce a obţinut calificarea la Jocurile Olimpice de la Paris. Sursă foto: Getty Images

Pentru orice luptător, Jocurile Olimpice rămân vârful absolut. Andreea a participat deja la două ediții, Tokyo și Paris, dar amândouă au fost umbrite de accidentări care i-au limitat pregătirea. Dintre cele două experiențe olimpice, Paris 2024 rămâne cea mai dureroasă, pentru că a mers cu speranțe mari acolo. Câştigase 3 titluri europene la rând, ultimul cu 5 luni înainte de competiţia din capitala Franţei.

“Şi înainte de Paris am fost accidentată şi nu am putut să performez la capacitate maximă. Atmosfera de acolo (n.r. de la Jocurile Olimpice) e unică, te întăreşte şi îţi oferă multe lecţii. A fost greu de gestionat experienţa “Paris”, pentru că mi-a adus multă frustrare şi m-a făcut să îmi pun multe întrebări: “Cum ar fi fost dacă?”, “Ce-ar fi fost dacă?”. Nu o să ştiu niciodată, dar sper că am devenit mai puternică după aceste experienţe şi, la următoarele Jocuri Olimpice, să fie altfel. Să fiu în primul rând sănătoasă şi să nu am regrete când ies de pe saltea“, explică Andreea.

“Cum ar fi fost dacă?” e una dintre cele mai grele întrebări “purtate” de un sportiv. Nu are răspuns, pentru că varianta aceea de realitate nu s-a întâmplat niciodată. Rămâne doar ca o umbră, undeva în creier, și o motivație pentru ediția următoare. O medalie olimpică va fi greu de obţinut, ştie asta, dar vrea să aibă șansa de a intra sănătoasă şi pregătită pe saltea, astfel încât mintea să nu îi mai fie chinuită de întrebări şi regrete.

Mentalul care se întărește din eșecuri

Andreea vorbește deschis despre importanța psihicului într-un sport în care corpul e doar jumătate din ecuație.

“Cred că e foarte importantă partea mentală a unui sportiv. Încrederea în sine şi tot ce trebuie să ai ca să câştigi vin odată cu experiențele trăite: medalii, înfrângeri. Toate astea îţi întăresc psihicul. Am avut câteva eșecuri, dar cu timpul le-am folosit ca niște lecţii foarte importante, care m-au făcut să nu mai trec prin ce am trecut“, explică luptătoarea.

Dar nu toate loviturile se gestionează la fel de ușor. Accidentările rămân, pentru ea, cea mai dură formă de suferință.

“Pe mine mă afectează cel mai tare când mă accidentez şi, de regulă, se întâmplă asta înainte de o competiţie importantă, pentru care m-am pregătit şi am muncit foarte mult. Chiar în acest an, înainte de European, am suferit o accidentare şi a trebuit să mă operez. Am simţit că se sfârşeşte lumea şi că nu voi mai putea, dar m-am recuperat repede şi am reuşit să intru pe saltea şi să iau din nou aur la Campionatul European“, mărturiseşte cvadrupla campioană europeană.

“Am simţit că se sfârşeşte lumea” e o figură de stil, dar ne arată şi felul în care un sportiv de performanță trăiește o accidentare survenită exact înainte de un obiectiv major. Faptul că, la câteva luni distanță, a reușit totuși să câștige cea mai preţioasă medalie spune mult despre capacitatea ei de a transforma frica în determinare.

Lacrimile de pe podium

Andreea nu ascunde momentele în care eșecul a durut-o cu adevărat: “Am plâns ultima oară după un meci pierdut la o competiţie de pregătire. Îmi e foarte greu pentru că sunt foarte implicată şi fac cam tot ce trebuie din punctul meu de vedere. De aceea îmi e greu să gestionez înfrângerea. Dar îmi spun că viaţa merge înainte, că învăţ din greşeli“.

Un episod mai greu a venit după argintul de la Campionatul European U23 de la Bucureşti, din 2023, când a plâns chiar pe podium. Era deja campioană europeană la seniori, iar faptul că evolua “acasă” a pus probabil şi mai multă presiune.

“A fost o finală strânsă, la mâna arbitrilor. Nu a fost uşor de gestionat acea înfrângere. Am suferit foarte mult după concursul ăla, cred că o săptămână. Nici nu am vrut să privesc meciul ăla“, rememorează Andreea finala pierdută.

E o mărturisire rară, pentru că vine de la o sportivă obișnuită cu victoriile. Când pierzi un meci strâns, decis la limită de arbitri, durerea vine atât din rezultat, însă şi din sentimentul că ai dat totul, dar decizia nu a mai stat în mâinile tale. Faptul că nu a vrut să revadă meciul arată cât de adânc a lăsat urme acel moment.

Disciplina şi omul de dincolo de saltea

Întrebată care e secretul ei, Andreea nu alege varianta ușoară: “Disciplina şi consecvenţa. Într-adevăr, am şi un dar de la Dumnezeu, am fost înzestrată cu talent, dar consider cu tărie că alegerile mici, pe care le faci în fiecare zi, te împing către marea performanţă“.

Recunoaște talentul, dar nu se ascunde în spatele lui. Pentru ea, deciziile zilnice, cele pe care nimeni nu le vede și nu le aplaudă, sunt cele care construiesc, de fapt, marea performanță.

La final, Andreea Ana a făcut o radiografie a persoanei care a devenit datorită luptelor: “Dincolo de medaliile pe care le-am obţinut, cea mai mare victorie e legată de persoana care sunt astăzi. Sunt ambiţioasă, îmi doresc să devin mai bună, atât ca sportiv, cât şi ca om. Sunt disciplinată, consecventă. Vreau ca oamenii să vadă dincolo de ce obţin pe saltea, să vadă şi valorile mele. Îmi doresc să îmi fie recunoscute rezultate, dar vreau şi să inspir prin ceea ce fac şi oamenii să vadă principiile mele“.

E o concluzie care mută toată povestea dintr-un registru de palmares într-unul de caracter. Andreea Ana nu vrea doar să fie ținută minte pentru cele 7 medalii de aur de la Europene sau pentru  bronzul mondial. Vrea ca oamenii să vadă și omul care a plâns o săptămână după o înfrângere la limită, care s-a operat cu câteva luni înainte de un European la care a luat aurul, și care încă așteaptă, cu răbdare și disciplină, medalia olimpică la care visează. Poate că aceea va veni la Los Angeles. Poate mai târziu. Dar, indiferent de rezultat, Andreea Ana pare să fi înțeles deja ceva ce mulți sportivi învață abia la finalul carierei: cea mai importantă victorie nu stă niciodată doar pe saltea.

Share:

Mai multe articole

Trimite un Mesaj

Arhivă

Recent în vestiar: