Gimnastă, după o medalie de aur
Gimnastă, după o medalie de aur

Cătălina Ponor, o viaţă închinată gimnasticii. De la “sclipici” în ochi la trei medalii olimpice de aur

Cătălina Ponor avea 4 ani când a intrat prima dată într-o sală de gimnastică, ținută de mână de bunica ei. Pentru mulți copii, o sală poate fi un nou loc de joacă. Pentru ea, a fost începutul unei vieți.

“M-am îndrăgostit de gimnastică din prima secundă în care am păşit în sală. Mi-a fost foarte greu să mă mai desprind, pentru că m-a fascinat. Aveam 4 ani, am intrat cu bunica de mână, aveam “sclipici” în ochi“, dezvăluie Ponor în interviul Locker Room.

Există sportivi care cresc treptat în sportul pe care îl practică, ca într-o meserie învățată în timp. Și există oameni “făcuţi” pentru un anumit sport. Intri într-un loc și, fără să înţelegi încă pe deplin, simți că îţi aparţine. Că acolo corpul tău, ambiția și felul tău de a fi pot deveni un tot unitar. Pentru Cătălina Ponor, gimnastica a fost exact acel loc.

A devenit una dintre cele mai mari gimnaste din istoria României: de 8 ori campioană europeană, medaliată de 5 ori la Campionatele Mondiale și câștigătoare a 5 medalii olimpice, dintre care 3 de aur. Dar, dacă scoți din cadru palmaresul, rămâne ceva poate mai important pentru a înțelege “omul Ponor”: vorbim de o fetiță care a intrat în sală cu ochii aprinși și care, vreme de 26 de ani, s-a dedicat total, împinsă de la spate de un vis.

Privind în urmă, Ponor ar alege acelaşi drum. “Gimnastica a fost făcută pentru mine. Inima m-a tras acolo, gimnastica a fost totul, a fost ca un drog“, spune marea campioană. Nu e o metaforă întâmplătoare: prin toate răspunsurile date, Cătălina transmite că sacrificiile făcute au fost strâns legate de o dorinţă interioară puternică, de un vis care a ajuns să îi organizeze întreaga viață.

Fata care voia să facă roata perfect

Primul model al Cătălinei a fost Simona Amânar, care se antrena în aceeași sală din Constanța și avea să devină, la rândul ei, triplă campioană olimpică (la Atlanta 1996 şi Sydney 2000).

“Era fascinant să mă uit la ea cum sare, cum se învârte, cum se suceşte“, rememorează Ponor.

Pentru un copil, apropierea de un model contează enorm. Nu vorbim de un poster sau un nume mare văzut la televizor, Amânar a fost o prezență reală, acolo, în aceeași sală, pe aceleași aparate. Simona a devenit dovada clară că se poate, a fost exemplul că poţi ajunge mare chiar dacă pleci dintr-o sală mică, de la malul mării.

În mai puțin de un an, Ponor a înțeles că gimnastica va fi viața ei. Competitivă la o vârstă la care mulți copii nu au noţiunea de “a pierde”, nu a acceptat niciodată eșecul. A vrut să facă perfect fiecare element nou. A repetat acasă roata ore întregi, doar ca să ajungă să semene cu fetele mai mari şi să fie acceptată la o grupă superioară de vârstă, unde exerciţiile deveneau mai grele.

Încă din primele luni de antrenament, s-a văzut, aşadar, ceva din sportiva care avea să devină. În gimnastică, corpul învață prin repetiție. Dar mintea învață prin încăpățânare. Iar pe Ponor această trăsătură a însoţit-o din primele luni, nu a părăsit-o niciodată şi a reprezentat motorul unor performanţe care acum par utopice.

Anaheim și primul “WOW”

Înainte de Atena, locul unde a obţinut 3 medalii de aur la Jocurile Olimpice, a existat Anaheim. În 2003, Cătălina Ponor avea 16 ani și mergea la primul Campionat Mondial. Lotul României fusese restructurat cu un an înainte de Octavian Bellu și Mariana Bitang, iar pe Cătălina nu o știa aproape nimeni la nivel internațional. Nu avea medalii şi nu devenise încă reperul în gimnastică pentru sol şi, în special, pentru bârnă. Era o adolescentă intrată brusc într-o sală imensă, la un Mondial desfăşurat în America, unde nu îţi poţi “auzi” nici propriile gânduri.

“La primul Mondial, am avut impresia că am ajuns pe stadion. Mirarea mea a fost foarte mare, mă întrebam unde sunt. Când am văzut sala, de sus, am făcut “WOW!”. S-a nimerit să fie un Campionat Mondial foarte puternic. A avut loc în SUA, iar americanii sunt obişnuiţi cu vuvuzele prin sală, cu tămbălău“, rememorează Ponor.

S-a întors acasă cu trei medalii de argint, transformându-se într-una dintre marile vedete ale competiţiei. Acela a fost momentul în care lumea gimnasticii a început să o vadă altfel. Aparatele ei forte, bârna și solul, au pus-o repede într-o zonă de interes. Dar poate că, dincolo de medalii, Anaheim a fost prima confruntare reală cu scara mare a sportului. Cu zgomotul. Cu senzația că intri într-un loc unde nu mai ești doar copilul bun din sală, devii un nume relevant.

Cătălina Ponor, la JO 2004. Sursă foto: Getty Images

Jocurile Olimpice de la Atena și inconștiența bună a gloriei

Cariera Cătălinei Ponor a fost definită de Jocurile Olimpice. Acolo a atins forma cea mai înaltă a visului ei. La Atena 2004, a cucerit trei medalii de aur: cu echipa, la bârnă și la sol. Pentru România, a fost una dintre acele apariții rare în care o sportivă intră neanunţat şi neaşteptat definitiv în istorie.

O asemenea performanță, venită la 17 ani, poate fi greu de înțeles în timp real. Fosta gimnastă a savurat succesul din patria olimpismului, dar abia mai târziu a venit conştientizarea completă a unei performanţe fantastice. Întrebată ce stă în spatele unui aur olimpic, Cătălina răspunde simplu: “Munca, sacrificiile şi dorinţa“.

Un atu mare pentru ea a fost lipsa presiunii. Evident, aceasta exista, dar o parte importantă din ea a fost pe umerii antrenorilor Bellu și Bitang, care trebuiau să arate că pot obține aceleași rezultate mari cu o nouă generație. Pentru gimnaste, cei doi au reușit să creeze o bulă. Sportivele au fost ţinute departe, pe cât s-a putut, de zgomotul exterior. Tehnicienii au reuşit să le ducă în concurs cu mintea fixată pe exercițiu, nu pe greutatea istoriei.

“Bellu şi Bitang au avut metodele lor de a ne pregăti psihic încât să nu cedăm. În secunda în care noi intram într-un concurs – nu contează că era European, Mondial, Olimpiadă – era un singur concurs. Când un sportiv e bine pregătit, nu mai contează că are emoţii“, spune fosta gimnastă.

Pentru un sportiv mare, emoțiile nu dispar. Dar pregătirea – mentală şi fizică – te ajută să le gestionezi. Ponor a fost doar o adolescentă la primul Mondial şi la prima ediţie de JO. Era destul de tânără încât psihicul ei, întotdeauna foarte puternic, să nu fie alterat aproape deloc de presiune. Uneori, inconștiența vârstei protejează. Te lasă să construieşti lucruri mari înainte să înțelegi cât de important e ceea ce faci.

“În 2004 eram puţin inconştientă de ceea ce se întâmplă, iar în 2016 eram total conştientă de ceea ce trebuie să fac. Cu tot cu presiunea din spate“, explică Ponor.

Revenirea și fraza care a “aprins-o”

În 2007, Cătălina Ponor a spus stop. Părea un final firesc pentru o gimnastă care avusese deja o carieră uriașă. Dar, patru ani mai târziu, a decis să revină. Iubirea pentru sportul început la 4 ani şi adrenalina oferită de concursuri au fost prea puternice.

În gimnastică, un comeback nu e niciodată simplu. Corpul se schimbă, fiecare an trecut contează enorm. Elementele de bază trebuie recuperate, durerea se simte diferit, iar răbdarea e limitată. Mai ales când vorbim despre o super-campioană, de la care aşteptările sunt ridicate.

Octavian Bellu știa foarte bine cum funcționează psihicul ei. I-a spus direct: “Nu o să faci faţă“. Pentru alt sportiv, fraza aceasta ar fi putut închide o ușă, dar pentru Cătălina, a deschis-o.

“Uitaţi-vă la mine în ochi şi vă spun sincer că nu doar că voi participa la Londra (n.r. la Jocurile Olimpice din 2012), dar voi aduce şi medalii. Domnul Bellu mă ştia foarte bine şi avea o strategie cu mine: ştia că, în momentul în care îmi spune că nu pot să fac ceva, eu vreau să demonstrez contrariul“, rememorează Ponor.

Din tot interviul răzbate relația specială dintre antrenor și sportiv. Nu doar din punct de vedere tehnic: Bellu a fost un fin psiholog, care înţelegea perfect ce pedale să apese. De partea cealaltă, Cătălina știa că presiunea aceea o poate aprinde. Alte gimnaste s-ar fi blocat, ea avea nevoie de provocări.

Pentru Londra, a trebuit să uite aproape complet de viața personală. Trebuia să recupereze mult, dar mentalul ei a fost canalizat pe un singur lucru: să revină la cel mai înalt nivel, independent de costuri.

“Eram genul ăla de sportiv care intra în sală şi duminica. Fetele erau scoase la mall, să se deconecteze, iar eu munceam, trebuia să revin la forma de dinainte să mă las“, își amintește Cătălina.

Revenirea a fost o reconstrucție brutală și nu un exercițiu de nostalgie, așa cum și-ar imagina cei din afară. Și a dus-o din nou la Jocurile Olimpice, unde a câștigat argint la sol și bronz cu echipa.

Bârna, cei 10 centimetri pe care nu ai voie să te pierzi

Bârna a fost aparatul care a definit-o cel mai puternic. E un aparat al preciziei absolute și al fricii perfect controlate. Zece centimetri. Atât. O lățime pe care trebuie să sari, să te întorci, să aterizezi, să respiri. Şi să dai senzaţia, în același timp, că totul este firesc.

Acolo nu e loc pentru jumătăți de măsură. O ezitare se vede, teama se simte. O fracțiune de secundă în care mintea “pleacă” poate schimba tot.

“Întotdeauna am avut încredere în mine“, spune Ponor, care mărturiseşte că a avut o singură ratare în toată cariera sa. “Puntea suspinelor”, aparat de care şi inegalabila Nadia Comăneci a recunoscut că se temea, a fost “prietena cea mai bună a Cătălinei”.

Secretul stă în psihicul de fier şi în această încredere, două chei importante ale longevității ei. A contat mult și faptul că succesul nu a schimbat-o. Pentru că, în gimnastică, după ce ai câștigat tot ce poți visa, riscul este să începi să te privești prin imaginea ta, nu prin munca depusă în prezent. Să crezi că numele e suficient pentru note mari şi medalii. Ponor n-a funcționat așa. De fiecare dată, a trebuit să se întoarcă în sală: repetări, durere, până a ajuns aproape de perfecţiune. Pentru că bârna aceea îngustă nu ține cont că ai trei titluri olimpice.

Vinovăția unei accidentări

O carieră atât de lungă nu poate trece fără lovituri. Unele vin în concurs, altele înaintea lui. În 2015, cu o săptămână înainte de Campionatele Mondiale, Cătălina s-a accidentat grav. Ruptură de tendon. Pentru o sportivă obișnuită să fie reperul echipei, durerea a fost mai mult decât una fizică.

“Ştiam foarte bine că echipa se bazează pe mine şi m-am simţit extrem de vinovată. A trebuit să mă operez la Viena chiar în ziua în care fetele au concurat“, dezvăluie Ponor.

Vinovăția simţită spune mult despre legăturile create şi ce înseamnă echipa în gimnastică. Din afară, publicul vede exerciţii individuale. Din interior, presiunea e și colectivă. Știi că un exercițiu al tău poate ține echipa în “viață”. Știi că absența ta schimbă calcule, emoții, roluri.

Accidentarea a lovit în sentimentul datoriei față de celelalte, mai ales că Ponor era un reper, era liderul. Pentru un sportiv format în cultura vestiarului, cel mai greu este să simți că i-ai lăsat pe ceilalți fără ceva ce aveau nevoie să le dai.

Cătălina Ponor, la Jocurile Olimpice din 2016. Sursă foto: Getty Images

Rio și eșecul care a determinat-o să își închidă rețelele de socializare

Dacă există un moment despre care Cătălina vorbește ca despre o rană adâncă, acesta este finala de la bârnă de la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016.

“E cel mai mare eșec al meu. Pentru că puteam. A fost pentru prima şi ultima oară când emoțiile şi presiunea şi-au spus cuvântul. Lumea vedea o concurenţă foarte mare: Cătălina vs Larisa (n.r. Iordache). Nu era concurenţă între noi, noi ne-am înţeles. Dar lumea așa o percepea şi am fost atacată, inclusiv pe Facebook. Psihic nu am mai putut, după Olimpiadă mi-am închis Instagramul şi Facebookul 6 luni de zile pentru că nu mai puteam. Au fost o grămadă de mesaje urâte“, mărturisește Cătălina.

Aici povestea iese din mitul campioanei de neclintit. Pentru prima dată, spune ea, emoțiile și presiunea au câștigat. Nu pentru că n-ar fi fost pregătită. Tocmai asta doare, “pentru că puteam“. Sportul e plin de eșecuri în care știi că adversarul a fost mai bun. Sunt dure, dar clare. Mai greu de dus sunt cele în care simți că nu ai fost învins doar de valoarea celuilalt; zgomotul din jur, tensiunea acumulată, presiunea unei povești pe care n-ai mai putut să o controlezi au făcut diferenţa.

La Rio, o componentă majoră a fost percepția publică a rivalității cu Larisa Iordache. Cele două se înțelegeau, dar, din exterior, oamenii şi-au dat cu părerea pe marginea unui subiect pe care l-au înţeles prea puţin. Larisa abia revenise după o accidentare şi a fost inclusă în lotul pentru JO în ultima clipă, ca rezervă pentru Ponor. Mulţi au spus, la momentul respectiv, că Iordache, o sportivă la apogeu din punct de vedere al vârstei, ar fi avut mai multe şanse decât o veterană. Astfel, s-a proiectat un conflict acolo unde nu era, Cătălina lovindu-se de un val de hate.

Pentru Ponor, costul a fost mare, iar mesajele primite nu le-a uitat nici acum, la un deceniu distanţă. Un detaliu care arată cât de agresiv poate deveni spațiul public cu sportivii tocmai în momentele în care ei sunt vulnerabili. Lumea cere perfecțiune de la oameni pe care îi vede doar în zilele în care cad.

Cătălina Ponor şi Larisa Iordache, pe acelaşi podium. Sursă foto: Getty Images

Surori, nu rivale

În gimnastică, concurența există. Fără ea, nivelul nu crește. Dar Ponor face o distincție importantă între concurență și rivalitate.

“Trebuie să existe concurenţă, dar în niciun caz rivalitate. Trebuie să fie prietenie, camaraderie, încurajări, noi ne consideram surori“, explică tripla campioană olimpică.

Vestiarul e o componentă importantă din dezvoltarea unei gimnaste, iar Ponor s-a simțit cel mai bine alături de colegele din perioada 2002-2005. Într-un sport în care fiecare gimnastă luptă pentru locul ei, echilibrul dintre competiție și solidaritate e greu de ținut. Te antrenezi lângă oameni care îți pot lua locul. În același timp, ai nevoie de ei ca să supraviețuiești emoțional durității unui sport din care se vede, la TV, doar graţia.

Pentru Ponor, echipa a reprezentat o formă de familie, construită în sală pe câteva principii solide: “Prietenie, camaraderie, încurajări“. Cuvinte simple, dar care, într-un sport al presiunii, pot ține un sportiv “întreg”.

Poate că de aceea a durut atât de tare accidentarea din 2015. Foarte posibil, din această cauză a apăsat atât de mult percepția falsă a rivalității cu Larisa. Pentru că, în logica ei, competiția nu trebuia să rupă legătura dintre gimnaste, ea trebuia să o întărească.

Octavian Bellu, lângă Cătălina Ponor, pe podiumul Mondialului din 2003. Sursă foto: Getty Images

Mentorul Bellu: omul dur cu o blândețe aparte

Cariera Cătălinei a fost influențată de multe persoane, dar numele care revine cel mai puternic în discursul Cătălinei este cel al lui Octavian Bellu. Pentru public, Bellu a fost adesea perceput prin filtrul durității. Antrenorul exigent, omul standardelor imposibile, figura care a construit generații uriașe. Ponor îl descrie, însă, mult mai nuanțat.

“El pare un om dur, dar are o blândeţe aparte. Întotdeauna a ştiut cum să facă să mă motiveze, a fost un mentor pentru mine. A avut o psihologie foarte bună, a fost un pedagog foarte bun. Învăţase caracterul fiecărei sportive şi ştia cum să te ia, să te adune, să te aşeze pe poziţie. De multe ori am vrut să renunţ, chiar o dată trăgeam genţile după mine spre maşină şi m-a întors din drum pentru că ştia cum să vorbească“, își amintește fosta sportivă.

Din dezvăluirile Cătălinei înţelegem, o dată în plus, cât de mare a fost Bellu. Duritatea, singură, nu construiește campioni sănătoși. Blândețea, solitară, nu are cum să fie suficientă în sportul de performanță, mai ales în gimnastică, unde trebuie să fii “călit”. Antrenorul trebuie să știe când să fie intransigent și când să te adune. Bellu pare să fi știut, cel puțin în relația cu Ponor, cum să lucreze. I-a înţeles caracterul şi cum îi e structurat mentalul şi a găsit mereu discursul potrivit. I-a spus că nu poate când avea nevoie ca aceasta să se “aprindă”. A întors-o din drum când voia să renunţe. A aşezat-o la loc, pe poziție, când emoția, oboseala sau orgoliul o scoteau de pe ax.

Asta nu transformă drumul ei într-unul ușor. Dar explică de ce Cătălina a putut să rămână atât de mult timp într-un sport care cere enorm de la corp și minte.

Sacrificiile acceptate fără rezerve

Gimnastica este un sport al repetițiilor infinite. Copilăria se mută în sală, iar corpul e întins la maximum zi după zi. Pentru mulți, acest lucru ar suna ca sacrificii imense, care nu te vindecă nici măcar atunci când obţii performanţe. Pentru Cătălina, lucrurile sunt în cu totul alt registru.

“Nu ştiu dacă gimnastica mi-a luat ceva. Da, au existat sacrificii, de la 4 ani am stat în sală, nu am avut copilărie, nu m-am jucat ca alţi copii. Poate nu am avut timp de mine, poate nu am avut o adolescenţă. Dar nu simt că mi-au fost luate aceste momente. Am dorit să fac aceste sacrificii, am conştientizat că sunt necesare pentru a-mi realiza visul“, explică Ponor.

E un răspuns care trebuie citit cu atenție. Ponor nu neagă costul, şi-l asumă. Acum conştientizează că n-a avut o copilărie sau o adolescență normale, că timpul personal a fost redus. Dar nu vorbește despre toate acestea ca despre ceva “furat”. Le vede ca parte dintr-un pact făcut devreme cu visul ei.

Bineînţeles, asta nu înseamnă că orice sacrificiu din sport trebuie idealizat. Dimpotrivă. Înseamnă doar că, pentru ea, drumul a avut sens. Iar când un sportiv simte că a ales corect, independent de sacrificii, durerea lui se așază altfel.

În cazul Cătălinei Ponor, gimnastica n-a fost doar o carieră. A fost un fel de viață paralelă, începută la 4 ani și dusă până la capăt cu o încăpățânare rară. Şi, mereu, cu acel “sclipici” în ochi.

Share:

Mai multe articole

Trimite un Mesaj

Arhivă

Recent în vestiar: