Articol scris de Ciprian Poloni
Spania a cucerit Cupa Mondială după o finală controlată autoritar împotriva Argentinei. Golul lui Ferran Torres, din minutul 106, a fost singurul al unui duel tensionat disputat la New York și a pus capăt celui mai amplu turneu final din istorie.
Dincolo de cifrele seci, recordurile și multiplele controverse, competiția organizată în Mexic, SUA și Canada a reușit să ne reconfirme ceea ce știam de la precedentele ediții, dar ne temeam că se va pierde odată cu cea din acest an: Campionatul Mondial rămâne principalul generator de emoție și atenție din lumea fotbalului, iar asta nu pare să se schimbe prea curând.
Da, aproape fără excepție toate schimbările implementate de FIFA ating puritatea unui sport al maselor devenit deja o mașinărie de făcut bani. Da, toate schimbările au în spate în primul rând rațiuni financiare. Dar Mondialul nord-american ne-a arătat și că fotbalul are în continuare suficiente resurse să facă față “agresiunii” din birouri și să producă exact ceea ce a produs dintotdeauna: bucurie și emoție. Și, pe lângă asta, suficientă atenție încât și Infantino&Co. să fie mulțumiți.
Peste ani, puțini își vor mai aminti câte echipe au participat la acest Mondial, câte minute au durat pauzele de hidratare sau câte controverse au însoțit organizarea lui. În schimb, mulți își vor aminti de Vozinha și miraculoasa aventură a Capului Verde, de celebrul “Wonderwall” cântat de englezi, de “Viking Row”-ul norvegienilor, de dansul ironic al Belgiei, de lacrimile lui Messi sau de Harry Kane rămas fără voce după victoria cu Mexicul. Iar acesta este, probabil, cel mai bun argument că esența Cupei Mondiale a rămas neatinsă.
Poate că și fanii aveau nevoie de un Mondial XXL
Oficializată în 2017, creșterea numărului de participante la turneul final de la 32 la 48 a fost prima decizie care a stârnit controverse și discuții aprinse, cu mult înainte de startul competiției. Iar argumentele fanilor au fost fără îndoială valide.
Un turneu mai mare înseamnă inevitabil și o scădere a nivelului de joc. Înseamnă mai multe meciuri dezechilibrate, mai multe deplasări, un calendar și mai încărcat dar, în primul rând, mai mulți bani pentru FIFA.
Totuși, privită retrospectiv, creșterea numărului de echipe nu mai pare atât de dăunătoare pentru Cupa Mondială, luând în calcul modul în care arată ”sportul rege” în prezent. Se spune adesea că nu mai există echipe mici în fotbal, însă realitatea e puțin diferită. Echipe modeste există în continuare, doar că accesul lor la “masa bogaților” e tot mai dificil.
Grație creșterii numărului de echipe, am avut patru debutante la CM 2026, adică tot atâtea câte reușiseră să se califice în premieră la un turneu final în precedentele trei ediții. Capul Verde, Curaçao, Iordania și Uzbekistan au pășit în premieră pe covorul roșu, iar fanii au avut ocazia să le cunoască poveștile și, în unele cazuri, să le aplaude performanțele ieșite din comun.

Capul Verde a devenit revelația competiției și dovada că extinderea turneului nu înseamnă doar mai multe meciuri, ci și mai multe povești. Africanii au plecat acasă fără să piardă vreun meci în 90 de minute, asta deși adversare le-au fost inclusiv finalistele Spania și Argentina.
Un Mondial cu 32 de echipe este, fără îndoială, unul mai puternic din punct de vedere sportiv. În același timp, este și un turneu care tinde să reproducă aceleași dueluri între aceleași națiuni consacrate. Mondialul cu 48 de participante pierde puțin din elitism, dar câștigă în diversitate, iar aceasta din urmă generează aproape întotdeauna povești.
Emoția măsurată în like-uri
Nu s-a inventat încă o scală universală de măsurare a emoției, însă “era social media” ne oferă măcar câteva indicii despre cât de relevant mai este un Campionat Mondial cu 48 de echipe.
Vozinha era un nume necunoscut publicului larg până pe 15 iunie. Portarul de 40 de ani, pentru care vârful carierei era reprezentat de câștigarea Cupei Ciprului cu AEL Limassol, în 2019, s-a trezit în dimineața partidei Capul Verde – Spania (0-0) cu aproximativ 50.000 de urmăritori pe Instagram. La finalul competiției avea aproape 30 de milioane și devenise unul dintre cei mai urmăriți sportivi ai turneului.
Și nu, în esență nu este despre “followers” sau “like-uri”. Vozinha a reprezentat un simplu receptor pentru bucuria și uimirea produse de performanțele selecționatei Capului Verde la acest Mondial, părăsit de africani fără să fie învinși de vreo echipă în 90 de minute, deși a întâlnit 3 campioane mondiale.
În realitate, explozia popularității sale spune mai puțin despre algoritmii rețelelor sociale și mult mai mult despre ceea ce caută oamenii atunci când urmăresc un Campionat Mondial. Într-o lume dominată de cluburi cu bugete de sute de milioane de euro, publicul continuă să se îndrăgostească de outsideri. De echipe care sfidează logica, de jucători pe care nu îi cunoștea nimeni și care, peste noapte, ajung pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume.
Povestea lui David și Goliat nu și-a pierdut deloc puterea. Din contră. Mondialul din 2026 a demonstrat că fotbalul are nevoie de astfel de povești mai mult ca oricând. Iar Cupa Mondială rămâne aproape singurul loc în care ele mai pot apărea cu adevărat.
Mondialul superstarurilor
Capul Verde și Vozinha au demonstrat că fotbalul încă poate produce eroi improbabili. Dar un Campionat Mondial cu adevărat mare are nevoie și de jucătorii care îi fac pe oameni să-și pună ceasul să sune în funcţie de ora meciurilor. Iar marile staruri au livrat exact asta.
Înaintea competiției exista o teamă legitimă. După un sezon extenuant, prelungit și de noua Cupă Mondială a Cluburilor, exista riscul ca vedetele să ajungă în America de Nord fără prospețimea fizică și mentală necesară pentru un turneu de asemenea intensitate. Dar nu a fost așa.
Messi, Mbappe, Kane și Haaland au transformat lupta pentru titlul de golgheter într-o aventură epică. Ultimul cuvânt i-a aparținut lui Mbappé, care a încheiat turneul cu 10 goluri, două peste Messi, și a urcat singur în fruntea clasamentului all-time al marcatorilor la Cupa Mondială, cu 22 de reușite.
A fost una dintre puținele competiții din ultimii ani în care aproape toate marile nume ale fotbalului au răspuns “prezent” atunci când echipele lor au avut nevoie de un erou.
Messi a demonstrat că poate rămâne decisiv la aproape 40 de ani, Mbappe, Haaland și Bellingham și-au confirmat statutul de lideri ai noii generații, iar Kane a fost, din nou, omul marilor momente pentru Anglia.
Dincolo de performanțele lor, CM 2026 va rămâne și turneul care a închis o generație. Pentru Cristiano Ronaldo, Neymar, Luka Modric sau Manuel Neuer a fost ”ultimul dans” pe cea mai mare scenă a fotbalului.

O dată la patru ani, aceeași competiție îi aduce față în față pe ultimii mari supraviețuitori ai unei epoci și pe cei care urmează să domine următorul deceniu. Nicio altă întrecere nu are această putere simbolică.
Ajunse la ora competiției după un sezon extenuant, marile vedete ale fotbalului s-au ridicat la nivelul așteptărilor, chiar și atunci când meciurile nu s-au jucat în condiții optime, la temperaturi extrem de ridicate.
Faptul că marile vedete au reușit să performeze la acest nivel, în ciuda unui sezon sufocant și a condițiilor dificile de joc, spune ceva și despre schimbările introduse de FIFA înainte de turneu. Forul condus de Gianni Infantino își merită pe deplin criticile primite pentru modul în care a gestionat Mondialul, de la prețurile biletelor până la pauzele de hidratare luate indiferent de temperatura de la ora meciului, însă nu toate deciziile gândite în ultimii ani au fost greșite.
Măsurile introduse pentru limitarea tragerilor de timp și pentru creșterea timpului efectiv de joc au făcut competiția mai spectaculoasă. Ritmul meciurilor a fost unul ridicat aproape de la primul până la ultimul fluier, iar momentele în care echipele au încercat să conserve rezultatul prin tertipuri au devenit mult mai rare decât la precedentele ediții.
Intensitatea jocurilor a fost peste cea oferită de ultimele turnee finale, iar singurele întreruperi care au rupt cu adevărat ritmul au fost intervențiile VAR și pauzele de hidratare, care în multe cazuri au părut mai degrabă o concesie făcută televiziunilor decât o necesitate sportivă.
Drama din teren și poveștile care rămân în memorie
Fluierul de start al unui meci face ca toate discuțiile despre bani, marketing, interese comerciale sau politică să devină doar zgomot de fundal. E momentul în care pentru jucători, pentru fani (direct implicați sau neutri) și chiar pentru oficiali, contează doar ceea ce se întâmplă în dreptunghiul verde.
CM 2026 nu a fost neapărat unul al surprizelor, însă acestea n-au lipsit. Turcia și Uruguay au părăsit turneul încă din faza grupelor, deși erau favorite certe la calificarea în șaisprezecimi. Germania și Olanda și-au câștigat fără mari probleme grupele, însă apoi s-au oprit în prima fază eliminatorie, după meciuri intense cu Paraguay, respectiv Maroc, încheiate după executarea loviturilor de departajare.
A fost încă o demonstrație că, odată începută faza eliminatorie, diferențele dintre favorite și outsideri se comprimă până aproape de dispariție. În 120 de minute sau la loviturile de departajare, palmaresul și reputația valorează foarte puțin.
Și nu au fost singurele partide dominate de dramă din șaisprezecimi. Portugalia – Croația (2-1) a fost unul dintre meciurile memorabile ale CM 2026, decis de un fir de păr, la propriu, după o repriză secundă electrizantă.
Brazilia a trecut de Japonia (2-1) cu un gol marcat de Martinelli în secundele de final (90+5), în timp ce Argentina a avut nevoie de prelungiri pentru a trimite acasă minunata selecționată a Capului Verde (3-2).
Poate că niciun meci nu explică mai bine esența acestui turneu decât Argentina – Capul Verde. Pe hârtie, era una dintre consecințele contestate ale extinderii competiției: campioana mondială împotriva unei debutante. Pe teren, s-a transformat într-un duel spectaculos, în care favorita a fost împinsă până la limită și a avut nevoie de prelungiri pentru a supraviețui. Uneori, cea mai bună replică la criticile aduse unui format nou nu vine dintr-un comunicat FIFA, ci dintr-un meci de fotbal.
Cupa Mondială din 2026 nu va rămâne în memorie pentru că a avut 48 de echipe. Va rămâne pentru că a produs încă o dată senzația aceea imposibil de reprodus în altă competiție: sentimentul că orice se poate întâmpla și că, indiferent de calcule, destinul unui turneu se poate schimba printr-un singur șut, o paradă sau un penalty.
Conexiunea magică dintre echipe și tribune
Aura unui Campionat Mondial nu este dată doar de ceea ce se întâmplă pe gazon. La fiecare patru ani, milioane de suporteri ajung să facă parte din aceeași poveste. Camerele de luat vederi au căutat, firesc, vedetele din teren sau starurile de Hollywood prezente în tribuna oficială. De cele mai multe ori însă, imaginile care au rămas în memoria colectivă au venit din peluze.
Norvegia și-a redescoperit spiritul viking printr-o celebrare devenită unul dintre simbolurile Mondialului. După fiecare victorie, Haaland, Odegaard și colegii lor s-au așezat pe gazon și au recreat, alături de suporteri, celebrul “Viking Row”, inspirat de mișcările vâslașilor nordici de acum un mileniu. Gestul a depășit rapid granițele fotbalului: a adunat sute de milioane de vizualizări, a fost preluat în Parlament și chiar în Armata Norvegiei. Puține imagini au ilustrat mai bine forța unui Campionat Mondial de a transforma o simplă celebrare într-un simbol național.
De cealaltă parte, englezii au ales o altă formă de comuniune. “Wonderwall”, hitul lansat de Oasis în urmă cu trei decenii, a devenit coloana sonoră a parcursului Angliei. Totul a pornit spontan după victoria cu Croația, când suporterii au acoperit complet instalația de sonorizare a stadionului și au cântat piesa minute în șir. Tradiția a continuat după fiecare succes, iar după victoriile cu Mexic și Norvegia, “Hey Jude” a răsunat pentru Jude Bellingham într-un schimb emoționant între jucător și suporteri.
Argentinienii au trăit fiecare minut al confruntărilor din fazele eliminatorii conștienți că ar putea fi ultima apariție a lui Messi la un Mondial. Scoțienii au oferit, poate, cea mai frumoasă lecție despre ce înseamnă să mergi la un Campionat Mondial fără presiunea rezultatului și au transformat fiecare meci într-un spectacol care le-a adus admirația lumii întregi deși aventura lor sportivă s-a încheiat devreme.
Iar apoi au fost mexicanii. Într-un turneu împărțit între trei țări, Mexicul a rămas locul în care Campionatul Mondial a părut cel mai aproape de sufletul oamenilor. E dovada că fibra fotbalului rezistă, chiar și într-o eră în care suporterii sunt transformați în clienți.
Telefonul care n-ar fi trebuit să existe și rebeliunea Belgiei
Campionatul Mondial din 2026 va rămâne în istorie și printr-un episod pe care fotbalul ar prefera, probabil, să-l uite. Eliminarea lui Folarin Balogun din meciul cu Bosnia, urmată de apelul telefonic al președintelui american Donald Trump către Gianni Infantino și de anularea sancțiunii, a creat unul dintre cele mai controversate momente ale competiției.
Principala victimă a acestui moment a fost fotbalul în ansamblul său. La nivel sportiv, însă, efectele deciziei aveau să fie resimțite în mod direct de Belgia, adversara Statelor Unite din optimi. Naționala lui Rudi Garcia nu traversa nici pe departe un Mondial spectaculos. Terminase pe primul loc într-o grupă cu Egipt, Iran și Noua Zeelandă, dar fără evoluții convingătoare, iar calificarea în fața Senegalului fusese obținută doar după o revenire incredibilă de la 0-2, în ultimele câteva minute ale șaisprezecimilor, și tranșată după prelungiri.
Controversa Balogun a schimbat însă complet atmosfera din jurul echipei, iar belgienii au intrat pe teren având de demonstrat ceva mai mult decât superioritatea sportivă în fața adversarilor. A urmat, poate, cea mai convingătoare prestație a “dracilor roşii” la acest Campionat Mondial. Chiar și în absența lui Kevin De Bruyne, omul în jurul căruia fusese construit jocul, echipa lui Rudi Garcia a dominat autoritar și s-a impus cu 4-1. Dincolo de calificarea în sferturile de finală, succesul a fost privit de mulți suporteri neutri drept o victorie simbolică a terenului asupra controverselor din afara lui.
Momentul în care legendele devin oameni
Campionatul Mondial produce goluri memorabile, parade imposibile și meciuri dramatice. Dar cele mai puternice imagini sunt, aproape întotdeauna, cele în care fotbaliștii uită că milioane de oameni îi privesc.
Lionel Messi a izbucnit în lacrimi imediat după victoria dramatică împotriva Egiptului. La aproape 40 de ani și după o carieră în care a câștigat tot ce putea fi câștigat, argentinianul a trăit momentul calificării în sferturi cu intensitatea unui debutant.
La mii de kilometri distanță, în Mexico City, Harry Kane a oferit o imagine complet diferită, dar la fel de sugestivă. După victoria cu Mexicul, obținută într-unul dintre cele mai intense meciuri ale turneului, căpitanul Angliei nu a fost în stare să ducă la capăt interviul de la final. Nu din cauza emoțiilor, ci pentru că își pierduse vocea. Cântase alături de suporteri și își încurajase continuu colegii într-un meci disputat aproape o repriză în inferioritate numerică.
Dar poate că niciun moment nu a surprins mai bine frumusețea acestui turneu decât gestul lui Sidny Lopes Cabral. În minutul 103 al thrillerului Argentina – Capul Verde, fundașul de 23 de ani a înscris unul dintre cele mai spectaculoase goluri ale Mondialului și a readus incredibil egalitatea pe tabelă. În loc să se bucure pe teren cu colegii, Cabral a inițiat un sprint cu o linie de sosire știută doar de el. A sărit gardul și a urcat direct în tribune, unde și-a căutat iubita pentru a o îmbrățișa.
Pentru câteva secunde, meciul, camerele de filmat și cele aproape 65.000 de persoane din stadion au încetat să mai existe. Au rămas doar doi oameni care se bucurau împreună de momentul vieții lor. Opt minute mai târziu, Argentina a marcat din nou, iar Capul Verde a plecat acasă. Imaginea cu Cabral îmbrățișat de iubita sa rămâne.
Messi și frumusețea timpului
Mondialul lui Lionel Messi a fost o poveste în sine. La 39 de ani, argentinianul și-a condus încă o dată echipa până în finală, demonstrând că geniul poate învinge, măcar pentru vară, trecerea anilor. A marcat în fiecare dintre primele cinci meciuri ale Argentinei, iar apoi a schimbat registrul. În sfertul cu Elveția și în semifinala cu Anglia, câștigată după o revenire spectaculoasă, Messi a devenit regizorul echipei, oferind pase decisive în momentele în care colegii aveau cea mai mare nevoie de el.
Destinul a făcut ca ultimul act să aducă față în față două generații. De o parte, Messi, omul care a definit aproape două decenii de fotbal mondial. De cealaltă, o Spanie campioană construită în jurul unei noi generații, al cărei simbol este Lamine Yamal, jucătorul care încearcă să ducă mai departe moștenirea lăsată de argentinian inclusiv la Barcelona. Iar imaginea celor doi în aceeași finală a avut ceva simbolic: un campion aflat la finalul drumului și altul care abia începe să-și scrie propria poveste.
FIFA poate schimba Mondialul. Nu și ceea ce înseamnă el
Frumusetea meciurilor nu poate să spele toate păcatele organizatorilor. Prețurile, calendarul, căldura, distanțele și comercializarea fiecărei secunde rămân argumente împotriva direcției în care FIFA împinge fotbalul.
Dar ar fi la fel de greșit să confundăm instituția cu turneul pe care îl administrează. FIFA poate vinde Cupa Mondială bucată cu bucată, îi poate mări formatul și îi poate transforma pauzele în spațiu publicitar.
Nu poate însă decide cine sau ce va deveni simbolul unei veri. Nu poate programa parada lui Vozinha, îmbrățișarea lui Cabral din tribune, “Wonderwall”-ul englezilor, “Viking Row”-ul norvegienilor sau lacrimile lui Messi. Aceste momente nu se nasc în ședințele din birourile FIFA. Se nasc pe teren, în tribune și în inimile oamenilor. Iar cât timp Campionatul Mondial va continua să producă astfel de povești, va continua să învingă timpul și, uneori, chiar și deciziile celor care îl gestionează.
