Articol scris de Irina Aldea
În sport avem campioni în spatele cărora publicul se poziționează aproape instinctiv. Și mai avem și campioni care trebuie să lupte pentru fiecare gram de acceptare. Novak Djokovic pare să se fi încadrat mai degrabă în cea de-a doua categorie. În timp ce trofeele au venit unul după altul, iar recordurile au căzut rând pe rând, altceva a rămas surprinzător de constant: senzația că, în ochii multor fani ai tenisului, Novak nu a fost niciodată protagonistul poveștii.
Intrusul
Asemenea unui personaj introdus într-un sitcom de succes după câteva sezoane, Djokovic a fost perceput inițial ca un intrus. Sârbul nu a intrat într-un cadru lipsit de repere atunci când a debutat în circuitul mondial. Când Djokovic a început să obțină victorii în serie și să atragă atenția publicului larg, tenisul avea deja doi poli în jurul cărora părea să graviteze întregul ecosistem.
Roger Federer devenise simbolul eleganței și al naturaleții, pe când Rafael Nadal întruchipa luptătorul neobosit care dă totul până la ultima picătură de energie. Rivalitatea lor depășise granițele sportului și se transformase într-o poveste de care oamenii nu se mai săturau. Așa cum Borg era gheața, iar McEnroe era focul, contrastul dintre Roger și Rafa a oferit publicului ceva mai rar decât măreția: două moduri diferite de a o atinge.
Novak Djokovic says it hurt him that he wasn’t as loved as Roger & Rafa, ‘I was never as loved as Federer & Nadal because I wasn't supposed to be there. I was the little guy, the 3rd guy who came & said I'm going to be #1.. Many people didn't like that’
— The Tennis Letter (@TheTennisLetter) June 12, 2025
“I acted and still felt… pic.twitter.com/Py238BfYJZ
În decor însă a apărut cel de-al treilea “muschetar”, pe nume Novak Djokovic, nu ca un personaj principal, ci ca omul care a început să schimbe finalul unei povești pe care mulți o considerau deja scrisă. Deși debutul pe marile scene din tenis a fost timid, intriga a apărut în cele din urmă, și asta pentru că primele mari victorii ale sârbului au coincis cu înfrângeri ale idolilor unei întregi generații. Atunci s-a rupt echilibrul emoțional al fanilor, iar locul lui Djokovic în toată această ecuație începea să devină o necunoscută.
Ce rost mai avea al treilea super-erou în poveste atâta timp cât oamenii aveau deja doi “titani” pe care-i iubeau și admirau pentru ce arătau atât pe teren, cât și în afara lui? De-a lungul anilor, Djokovic a încercat să ofere răspuns la întrebarea “Poți schimba o poveste fără să devii vreodată personajul preferat al publicului?”.
Omul Novak
Înainte să devină campionul Djokovic, a fost omul Novak, care a avut îndrăzneala să spună că Roger și Rafa pot fi învinși. La momentul la care elvețianul și spaniolul dominau tenisul mondial masculin, afirmația sârbului părea, pentru mulți, mai degrabă un act de bravură decât un obiectiv realist.
Desigur, pe lângă succesele rivalilor la care râvnea, sârbul a încercat încă de la început să creeze o legătură specială cu oamenii și să se încadreze în tiparul sportivilor agreabili, carismatici, cu simțul umorului. În 2007, la US Open, Djokovic a intrat pe teren și i-a imitat pe Sharapova, Nadal și Roddick. Fanii au izbucnit în râs. Pentru câteva minute, nu mai era doar tânărul care încerca să le “fure” locul idolilor publicului. Era tipul simpatic care îi făcea pe toți să zâmbească.
Cei mai mulți fani își amintesc cum glumea la evenimentele organizate de ATP, cum dansa după meciuri și părea unul dintre cei mai relaxați jucători din tenisul mondial. Avea umor, autoironie și își câștigase porecla de “Djoker” pe merit. Novak a lăsat adesea impresia că validarea publicului conta mult pentru el, însă relația lui cu fanii sportului alb avea să devină una dintre cele mai complexe din istoria sportului. “Susținerea publicului te face să te simți confortabil și îți dă aripi“, spunea el. Novak știa că la adăpostul unei susțineri frenetice din tribune putea să dea totul, însă cum îți construiești încrederea în fața unor fani care au deja alți idoli?
Sportivul Djokovic
În doar câteva luni, Novak Djokovic a făcut ceea ce până atunci părea o misiune aproape imposibilă pentru toți ceilalți competitori: a transformat două excepții ale sportului într-o normalitate. În 2011, ordinea firească a tenisului masculin a încetat să mai existe, Nole a părut capabil că îi poate doborî pe Nadal și Federer săptămânal.
Cu un singur titlu major în palmares până atunci, cucerit în 2008 la Australian Open, sârbul a intrat în 2011 cu o încredere ieșită din comun. Descoperirea intoleranței la gluten i-a schimbat radical alimentația și recuperarea. Peste o etică a muncii deja remarcabilă și o mentalitate șlefuită încă din copilărie, această schimbare a devenit ultima piesă a unui puzzle care avea să-i transforme cariera. Sârbul reușea să pună în practică afirmația spusă în urmă cu câţiva ani: “Federer și Nadal nu sunt imbatabili“.
În urma acelui sezon aproape perfect, pe care l-a încheiat cu un bilanț de 70 de victorii și 6 înfrângeri (10-1 în meciurile cu Roger și Rafa), Novak a părut să rezolve orice discuție legată de valoarea sa. Succesul nu a rezolvat însă totul. Relația lui cu publicul nu s-a simplificat, dimpotrivă, a devenit o “problemă” cu și mai multe elemente contrastante. Pentru prima dată, oamenii nu mai discutau dacă Djokovic chiar poate ajunge la nivelul lui Federer și Nadal. Începuseră să se întrebe cine-l mai putea opri.
Fortăreața construită de Nole
Cum reușește un sportiv să reziste ani la rând într-un mediu în care, de multe ori, uralele se îndreaptă spre adversar? Djokovic nu a luptat doar împotriva celui de dincolo de fileu, ci și împotriva propriilor îndoieli. Încă dinainte să intre pe teren știa că oamenii din tribune vor ține cu adversarul, iar asta nu părea să se întâmple ocazional, ci aproape de fiecare dată când juca.
După un timp, sârbul a acceptat că nu poate fi pe placul tuturor, așa că a urmărit să-și îmbunătățească modul de a funcționa: “E despre a supraviețui, de a mă înțelege pe mine însumi, apoi factorii externi și desigur, adversarul“. Ajunsese deci la concluzia că nu poate controla reacția tribunelor, ci doar jocul său, emoțiile din timpul jocului și modul în care alege să abordeze fiecare punct.
Novak Djokovic sends a message to his hecklers 🗣️ #Wimbledon | @DjokerNole pic.twitter.com/zwLHyLG2XW
— Tennis Channel (@TennisChannel) July 8, 2024
Djokovic a știut că, pentru a nu fi afectat de reacțiile oamenilor, avea nevoie de repere interioare pe care să se poată sprijini atunci când nimic nu părea a fi de partea lui. A încercat mai multe metode, de la meditație, respirație, yoga, spiritualitate, până la lucrul cu psihologii sau cu Pepe Imaz, unul dintre oamenii care i-au influențat profund abordarea asupra echilibrului mental și emoțional. Fiecare dintre aceste instrumente a pus câte o cărămidă la fortăreața sârbului și l-a ajutat să se reseteze mental în multe dintre cele mai dificile momente ale carierei.
Mental strength isn’t a gift.
— Camus (@newstart_2024) July 6, 2026
Novak Djokovic says you train it like your serve or forehand, conscious breathing under pressure, acknowledging doubts and fears, then quickly resetting.
He admits there’s a storm inside even when he looks locked in.
The champions bounce back… pic.twitter.com/1Cehprv6IB
Sârbul a învățat să accepte și să se concentreze doar pe sine, recunoscând că se confruntă cu mai multe emoții negative în timpul meciurilor decât cu emoții pozitive. Diferența, în opinia lui, este viteza cu care reușește să revină la ceea ce are de făcut, fără a rămâne “captiv” în propria minte. “Forța mea mentală nu este un dar pe care l-am primit, este ceva ce vine cu foarte multă muncă“, spunea Djokovic. El a îmbrățișat de fiecare dată sentimentul de presiune, învățând pe parcurs că nu trebuie să se lase zdrobit de ostilitate. A înţeles că trebuie să o folosească drept combustibil pentru propriul interes. Nu a fost întâmplător că omul care crescuse în timpul bombardamentelor din Belgrad învățase, încă din copilărie, să funcționeze în haos. Fortăreața lui Djokovic nu l-a făcut mai iubit. L-a făcut însă foarte greu de învins.
Celălalt Djokovic
Există oameni care l-au cunoscut pe Novak Djokovic doar din titlurile ziarelor. Cei mai mulţi. Sunt însă destule persoane care l-au cunoscut personal, în vestiar. De multe ori, cei doi nu păreau acelaşi individ. Prin succesele mărețe obținute pe teren, sârbul a câștigat respectul aproape unanim al lumii tenisului, însă episoadele controversate au cântărit greu în relația cu publicul. Pandemia de coronavirus a oferit un prilej interesant pentru fani de a vedea dincolo de Djokovic, campionul din teren.
În ochii unei părți a publicului, imaginea lui Djokovic avea să se schimbe profund în vara lui 2020, în plină pandemie de coronavirus. Adria Tour, proiectul pe care îl plănuise ca pe un eveniment caritabil și o celebrare a revenirii sportului, s-a transformat într-un simbol al lipsei de prudență. Așa cum era de așteptat, a urmat o serie de infectări, iar imaginea sârbului a avut mult de suferit. Nici finalul de an 2020 nu a fost mai benefic în ceea ce privește conexiunea cu fanii. Descalificarea de la US Open, după ce a lovit accidental o arbitră de linie, a făcut înconjurul lumii și a devenit reperul inevitabil ori de câte ori un jucător își pierde controlul pe teren.
Poziția sa privind vaccinarea împotriva COVID-19 și episodul expulzării din Australia au polarizat opinia publică la un nivel rar întâlnit în tenis. La toate acestea s-au adăugat declarații stângace privind vaccinarea, remarci fără bază științifică despre “apa care ar răspunde la emoțiile și intențiile umane” și intervențiile tatălui său, care au alimentat și mai mult dezbaterile în spațiul public. Toate aceste episoade au făcut ca imaginea lui Djokovic să fie judecată adesea prin prisma controverselor. Pentru mulți, omul din spatele campionului a devenit mai greu de văzut decât campionul însuși.
Vestiarul vede alt Djokovic
Dacă tribunelor le-a fost ușor să-l judece prin prisma controverselor, vestiarul l-a cunoscut într-un mod complet diferit. Acolo, conferința de presă de aseară și titlul din ziarul de dimineață au contat prea puțin. În vestiar a fost mult mai important cine a rămas după antrenament să răspundă unei întrebări, cine și-a pus la dispoziție echipa și cine a încercat să schimbe lucrurile pentru cei aflați mai jos în clasament.
“Contrar opiniei populare, Novak este altruist și generos“, spunea Marion Bartoli despre sârb. Kyrgios, care nu a fost dintotdeauna un fan al lui Djokovic, a surprins diferența dintre Novak din ziare și cel din vestiar: “A făcut multe pentru noi; când am avut incendiile de vegetație (n.r. în Australia natală a lui Nick), ne-a sprijinit. Când am avut nevoie de ajutor cu orice, a venit și ne-a ajutat. E tratat de parcă ar fi un răufăcător, dar asta nu e adevărat“.
Djokovic și-a făcut şi un obicei din a-i sprijini pe jucătorii aflați la început de drum. Uneori cu mai mult de o simplă discuţie şi sfaturi preţioase. Dovadă este declarația tatălui lui Hamad Medjedovic, care vorbea cu multă recunoștință despre actul generos al lui Nole: “Nu am cheltuit niciun ban. Imaginați-vă, cel mai bun jucător din lume îl sună pe copilul meu ca să se antreneze împreună în pre-sezon… Astfel de lucruri sunt rare în lumea de azi, dar, slavă Domnului, mai există oameni cărora nu le pasă doar de bani, ci și de latura umană“.
Novak Djokovic is paying all of Hamad Medjedovic’s tennis expenses, traveling costs, coaching, etc:
— The Tennis Letter (@TheTennisLetter) October 23, 2023
“Novak Djokovic has been helping me out financially. Giving me whatever I need for my career. He covered it all. He just helped me out when I needed it and is still helping me out… pic.twitter.com/2bzKmjIF3s
Gesturile de acest fel nu au fost excepții. Ele s-au regăsit și în implicarea lui pentru jucătorii din afara elitei, în co-fondarea și susținerea PTPA și în donațiile făcute în momente de criză, cum ar fi incendiile din Australia din 2020 sau criza medicală din Italia cauzată de coronavirus. Chiar dacă obiectivul său principal a fost să scrie istorie în tenis, sârbul nu a încetat niciodată să împărtășească din experiența sa. Darren Cahill spunea că în urma unei conversații de 15 minute cu Djokovic a reușit să îmbunătățească mult jocul propriului elev, Sinner: “Novak ne-a oferit toate informațiile despre ce trebuie schimbat, iar Jannik a spus că trebuie să ne apucăm imediat de treabă!“. Nole a fost dispus să ofere ajutor acolo unde i-a fost solicitat, chiar dacă uneori acesta putea ajunge, indirect, în avantajul unor viitori adversari, așa cum se întâmplă în cazul italianului.
Darren Cahill details how Novak Djokovic advice helped improve Jannik Sinner's game. pic.twitter.com/NLqCYJdQd0
— asud (@asud683385) June 17, 2025
Cum ar putea același om să fie iubit în vestiar, dar contestat în tribune? Poate că publicul și vestiarul nu l-au cunoscut niciodată pe același Djokovic. În tribune au rămas controversele. În culise au rămas gesturile pe care camerele nu le surprind aproape niciodată, dar care fac cu adevărat diferența.
Sursă foto: Getty Images
Djokovic, lupul
“Când fanii strigau ‘Roger, Roger’, eu auzeam ‘Novak, Novak’!” Așa descria Djokovic mecanismul care îl ajutase să câștige una dintre cele mai spectaculoase finale din istorie, la Wimbledon 2019. Deși Federer a avut două mingi de meci pe propriul serviciu, Nole a rămas calm și a returnat precis, ca și când nu ar fi știut scorul de pe tabelă. Câștigarea acelei finale rămâne o reușită remarcabilă, dar poate că cea mai mare victorie a lui nu a fost de ordin tehnic, ci psihologic. Asta pentru că a reușit să-și construiască o fortăreață interioară atunci când realitatea din jur nu-i era deloc favorabilă.
Declarația de mai sus, dată după meci, a surprins perfect esența mentalității care l-a purtat în vârful tenisului mondial. Relația delicată cu tribunele l-a obligat pe sârb să-și construiască mecanisme mentale ieșite din comun, nu doar pentru a câștiga meciuri mari și trofee importante, dar și pentru a rezista emoțional în fața ostilității, transformând-o într-un avantaj.
Copilăria petrecută în Belgradul bombardat l-a învățat devreme că unele bătălii nu se câștigă cu talent, ci cu rezistență. Nu degeaba a declarat că lupul este animalul în care se regăsește cel mai mult. În cultura sârbească, lupul simbolizează reziliența și refuzul de a ceda sub presiune, aspect care pune în perspectivă latura războinică a campionului balcanic.
Deși a fost singur într-un spațiu ultra-vizibil, Djokovic și-a căutat forța în propriile convingeri, în disciplina construită de-a lungul anilor, în capacitatea rară de a transforma uralele adresate adversarului său într-un dialog interior care îi amintea mereu același lucru: putea să le răspundă celor aflați în tribune prin jocul său.
Sursă foto: Getty Images
Singurătatea lui Djokovic şi obsesia pentru control
În urma tuturor recordurilor pe care le-a doborât, Djokovic a atins măreția până în punctul în care a redefinit-o. Rivali legendari ca Federer, Nadal sau Murray erau la un moment dat singurii care puteau înțelege cu ce se confruntă Nole. Ei știau cum se simte presiunea la acel nivel și cât de izolat ajungeai să fii atunci când jucai pentru obiective istorice în fiecare an.
Performanțele pentru care Djokovic a luptat toată cariera nu erau sinonime cu șansa. Pentru a ajunge în vârf, sârbul a devenit obsedat de control. A înțeles că nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Alimentația, somnul, recuperarea și rutina zilnică au devenit parte a unui control aproape obsesiv al fiecărui detaliu.
Acabo de ver la foto de Djokovic estirando antes de su partido ante Sinner.
— José Morón (@jmgmoron) January 30, 2026
Si yo intento hacer lo mismo acabo rompiéndome por cuarenta sitios. pic.twitter.com/O3V8XG6exw
“În ianuarie 2012 l-am învins pe Nadal în finala Australian Open, după un meci-maraton de 5 ore și 53 de minute, cel mai lung din istoria turneului și una dintre cele mai mari finale de Grand Slam. După victorie, în vestiar, îmi doream un singur lucru: să gust ciocolată. Nu mai mâncasem din vara lui 2010. Am luat un singur pătrățel și l-am lăsat să se topească pe limbă. Atât mi-am permis. Asta a însemnat să ajung numărul 1“, dezvăluia Nole la ceva timp după cel mai tare meci de la “openul vesel”. Djokovic a fost dispus să plătească acest preț. Deși obținuse o victorie uimitoare la capătul unui meci de povestit nepoților, primul lucru pe care și l-a dorit a fost să lase un singur pătrățel de ciocolată să i se topească pe limbă. Asta pentru că performanța cere să renunți la lucruri pe care aproape nimeni nu le vede.
La nivelul la care a ajuns Djokovic, a fi cel mai bun nu mai însemna doar trofee și o listă aproape interminabilă de reușite. Însemna o disciplină pe care foarte puțini oameni sunt dispuși să o adopte și o presiune pe care aproape nimeni nu o poate înțelege cu adevărat. Cu cât urci mai sus, cu atât mai puțini oameni pot înțelege cu adevărat prețul pe care îl plătești pentru a rămâne acolo. Aceasta este singurătatea pe care o aduce măreția.
“Nole! Nole! Nole!”
În aceeași arenă Arthur Ashe în care-i imita pe Nadal, Sharapova sau Roddick la începutul carierei, Djokovic a trăit cea mai sinceră apropiere de public în 2021. Paradoxal, această conexiune s-a simțit cel mai puternic după una dintre cele mai dureroase înfrângeri din cariera sârbului. Djokovic era la o singură victorie de Calendar Grand Slam, o performanță pe care tenisul masculin nu o mai văzuse din 1969, de la Rod Laver.
A pierdut în fața lui Daniil Medvedev, în trei seturi. În timpul ultimului set, Arthur Ashe Stadium, adesea rezervat sau chiar ostil în momentele importante ale carierei sale, s-a ridicat însă de partea lui. La schimbarea de teren, Djokovic a izbucnit în lacrimi: “Publicul m-a făcut să mă simt foarte special. M-a surprins plăcut, nu mă așteptam. Susținerea, energia și dragostea pe care le-am primit din partea publicului sunt lucruri pe care le voi ține minte pentru totdeauna. Deși nu am câștigat meciul, inima mi-e plină de bucurie pentru că acești oameni m-au făcut să mă simt special“, spunea Djokovic după acel meci.
În seara în care a ratat una dintre cele mai mari performanțe din istoria tenisului, Djokovic a primit, la o intensitate rar întâlnită în cariera sa, exact ceea ce părea să conteze atât de mult pentru el. Din tribune s-a auzit “Nole! Nole! Nole!” minute-n șir. De această dată nu a mai fost nevoie să-și imagineze că fanii îi scandează numele. Înfrângerea l-a durut fără îndoială, dar, pentru câteva minute, ea a trecut în plan secund.
Djokovic, între respect și iubire
Unii campioni câștigă cu ușurință inimile oamenilor. Alții trebuie să lupte și pentru asta. Djokovic a părut să ducă două lupte toată cariera, iar ideea de acceptare a fost la fel de prezentă precum succesul de pe teren. Trofeele impun adesea respect, însă ele nu garantează și apropierea oamenilor, iar cariera sârbului ilustrează această diferență care se poate pierde ușor în cazul unui super-campion care a urmărit toată cariera să fie cel mai bun, dar și iubit.
Novak e fără doar și poate una dintre cele mai complexe figuri din istoria sportului tocmai pentru că etichetele pe care le-a primit de-a lungul carierei au fost numeroase și diferite. De la faimoasa celebrare prin care împărțea dragostea lui fanilor până la gesturile în care le făcea semn spectatorilor să tacă sau ducea degetul la ureche, provocându-i, Djokovic a fost și rămâne un campion plin de contradicții.
Poate că cea mai mare performanță a lui Djokovic nu a fost că a depășit majoritatea recordurilor, ci că a continuat să le urmărească într-o atmosferă ostilă, devenind imposibil de ignorat chiar și atunci când nu era pe placul tuturor. Sportivul Djokovic nu mai are nimic de demonstrat. Despre omul Novak însă vom continua, probabil, să discutăm mult timp de acum înainte.
