Florin Surugiu a petrecut 33 de ani într-un sport care pune mintea şi corpul la încercări grele. Rugbyul nu este făcut pentru cariere line. Nu îți promite longevitate, nu îți protejează oasele, nu îți menajează diminețile de după meci și nu te lasă să îmbătrânești discret. În acest sport, fiecare sezon se adună în umeri, genunchi, coaste şi cicatrici mici, pe care publicul nu le vede, dar pe care corpul începe, la un moment dat, să le resimtă tot mai acut. Cu atât mai impresionant e traseul lui Florin, care a devenit unul dintre cei cinci “centurioni” ai naționalei României, alături de Florin Vlaicu, Valentin Calafeteanu, Cătălin Fercu și Mihai Macovei. Pe lângă cele peste 100 de meciuri în tricoul “Stejarilor”, Surugiu a jucat la trei Cupe Mondiale şi a lăsat o “moştenire” grea într-una dintre cele mai solicitante discipline sportive.

Florin a fost mijlocaș la grămadă, poziție în care trebuie să gândești repede. E necesar să intri între oameni mult mai mari decât tine, să simți ritmul echipei și să faci legătura între forță și direcție. “Raţă”, așa cum îi spun prietenii, a debutat pentru România în 2008, contra Uruguayului, și tot împotriva celor supranumiţi “Los Teros” a ajuns la borna 100, pe 13 noiembrie 2022, la București.

S-a retras de curând, dar nu s-a desprins de rugby. După trei decenii în care viața a fost organizată în jurul balonului oval, despărțirea nu se face printr-o simplă decizie. Acum își duce misiunea mai departe prin academia lui, unde încearcă să le arate copiilor ce a însemnat rugbyul pentru el: bucurie pură.

Copilul prea plăpând pentru rugby

Surugiu avea opt ani când a ajuns în “curtea” Olimpiei București. Mergea pe unul dintre terenuri cu prietenii să joace fotbal. Nimic nu anunța o carieră fără egal la naționala de rugby. Corpul şi contextul nu păreau favorabile, dar antrenorul Sandu Perpelea i-a văzut pe copii și le-a propus să lase mingea rotundă pentru câteva ore. Rugbyul părea, pentru un băiat firav ca Florin, mai mult o corvoadă decât o șansă.

La început, puțini i-au dat mari speranțe. Nici măcar părinții, care îl vedeau prea plăpând şi fragil pentru o lume în care contactul e parte din “alfabet”. Pentru Surugiu, însă, a fost dragoste la prima vedere. Așa a început o aventură care avea să-i ocupe următorii 33 de ani. Din primul moment, rugbyul a depăşit statutul de curiozitate de vacanţă. A devenit locul în care avea să crească, să se formeze, să sufere. Prin el şi-a cerut soția în căsătorie, pe Wembley, și tot rugbyul i-a oferit un loc în istorie datorită unui eseu reuşit la Cupa Mondială când alții, la vârsta lui, ar fi vorbit deja doar despre amintiri.

Când ești plătit în alimente și tot nu renunţi

Începutul în sportul de performanță n-a avut nimic romantic. După perioada Olimpia, a urmat un pas important pentru cariera oricui: Dinamo. Dar asta nu a însemnat mai mult confort. Până să i se ofere un contract de profesionist, a fost plătit în alimente. Rugbyul e un sport mare din punct de vedere al spiritului, dar la capitolul financiar lucrurile te apasă. În ciuda talentului şi a dorinței, grijile zilei de mâine au fost tot mai pregnante şi la un moment dat Surugiu s-a gândit să renunțe.

A strâns din dinți şi a lucrat ca ospătar, în paralel, lucru care relevă o trăsătură de caracter care l-a ajutat în toată cariera. Florin are o încăpăţânare care l-a ghidat mereu, independent de greutăţi. A ales un drum şi s-a ţinut de el, chiar dacă nu îi promitea răsplătă imediat.

Pentru un sportiv care avea să ajungă “centurion” al naționalei, începutul acesta este important. Pentru că, înainte să joace la Cupe Mondiale, împotriva celor mai buni din lume, Surugiu a trebuit să decidă dacă rugbyul merită iubit și atunci când nu-i dădea aproape nimic înapoi.

Prima Cupă Mondială și șocul de a-i vedea de aproape pe cei de la televizor

Dintre toate experiențele lui din rugby, Cupa Mondială ocupă locul cel mai de preț. Lucru firesc pentru că, pentru un rugbist român, Mondialul nu este doar o competiție, ci reprezintă întâlnirea cu “adevărul” din acest sport. E locul unde vezi, fără filtre, diferența dintre ce construiesc marile națiuni și ce încearcă România să țină în viață prin talent, încăpățânare și spirit.

Surugiu s-a calificat prima dată la turneul final în 2011. “Eram foarte entuziasmat, nu ştiam ce se întâmplă la o Cupă Mondială. Am mers acolo şi am dat piept cu jucători pe care îi vedeam doar la televizor“, rememorează fostul mijlocaş la grămadă în interviul pentru Locker Room.

Şocul primei intrări pe scena mare a rugbyului e imens, pentru că, pe lângă adversarii de calibru, te întâlnești cu propriile limite, cu visul copilului care se uita la rugby din afară. Florin a avut senzația că a ajuns într-un loc magic, despre care, până atunci, doar i se povestise.

La acea ediţie, România a fost foarte aproape să bată Scoția. A pierdut pe final, 34-24, după un meci în care “Stejarii” au simțit, pentru câteva zeci de minute, că pot deschide o “ușă interzisă”. A fost o partidă care a intrat în memoria unei generații prin acea întrebare care vine după: “Ce-ar fi fost dacă mai rezistam puțin?“.

2015, Mondialul maturităţii lui Surugiu

Dacă 2011 a fost descoperire, 2015 a fost apartenență. Surugiu vorbește despre acel Mondial într-un alt registru. La ediţia anterioară totul se rezumase la bucuria participării şi experienţă, acum echipa se baza pe generaţia lui. Mulți dintre cei vechi “agăţaseră ghetele în cui”, iar cei care veniseră din urmă crescuseră împreună.

“În 2015 m-am simţit foarte bine, pentru că aveam un nucleu foarte bun. Dacă în 2011 predominau jucătorii din Franţa (n.r. care evoluau la cluburile din Hexagon), în 2015 jucătorii consacraţi din Franţa se retrăseseră. Noi crescusem şi deja formasem un grup unit, am fost o echipă super-unită“, explică fostul jucător.

Unitatea grupului e o sintagmă folosită în orice sport de echipă şi probabil nu mai sună spectaculos pentru cititori. Dar, în rugby, poate însemna totul. Pentru că vorbim de un sport care nu se joacă doar cu un plan tactic bine pus la punct. În egală măsură contează şi încrederea că omul de lângă tine va face placajul, va suporta lovitura, va rămâne acolo când corpul şi mintea îi cer să se protejeze.

La Mondialul din 2015, România a dat replici bune Franței și Italiei și a câștigat contra Canadei după o revenire de colecție. De la 0-15 la 17-15. O victorie care spune ceva esențial despre o echipă: pe lângă valoare, caracterul era la fel de important; băieţii aveau în ADN întipărită ideea că meciul se termină doar cănd fluieră arbitrul.

“E adevărat, în 2011, am fost la 7 minute să batem Scoţia. Dar şi în 2015 am avut revenirea cu Canada, 17-15, după 15-0 pentru ei. Tot în 2015 a fost meciul cu Franţa, în care puteam să conducem la pauză. Am avut o grămadă foarte bună. Sunt meciuri care mi-au rămas în inimă“, spune fostul tricolor.

Pentru rugbiști, meciurile mari nu sunt o statistică rece, așa cum le văd ceilalți; ele rămân în corp și în grup. Oamenii alături de care le-ai trăit, atmosfera şi glumele din vestiar, reluările mentale sunt mult mai importante decât niște cifre.

Sursă foto: Getty Images

Wembley, ziua în care rugbyul s-a amestecat cu viața

Pe 27 septembrie 2015, România a jucat cu Irlanda pe Wembley, la Cupa Mondială. Pentru Surugiu, ziua aceea a avut ceva în plus.

Era ziua de naștere a Alexandrei, iubita lui. Iar legendarul stadion londonez, cu toată greutatea lui simbolică, a devenit locul unei decizii personale majore.

“Data asta e făcută pentru momentul ăsta. Dacă nu o cer acum, atunci când?“, şi-a spus Florin. A cerut-o de soție acolo. Sunt momente în care sportul și viața se ating într-un fel pe care nu-l poți programa complet. Pentru un sportiv obișnuit să petreacă luni întregi în cantonamente şi să trăiască între deplasări, meciuri și recuperări, astfel de gesturi au o încărcătură specială. Contextul era perfect pentru o logodnă care, la nivel simbolic, a avut poate şi o formă de reparație. Pentru toate absențele şi zilele în care rugbyul a smuls vieții private mai mult decât a dat înapoi.

“Sunt sacrificii foarte mari. De când mă ştiu, am plecat în cantonamente. Eram cu lunile plecat, a fost foarte greu“, admite Surugiu.

Asta e partea pe care publicul o vede cel mai puțin. Rugbyul îți forțează corpul, dar mentalul e cel mai solicitat în multe situații. Sportul de performanţă îţi răpeşte timpul şi cere răbdare celor care rămân acasă. Oamenii din jurul sportivului trebuie să accepte că iubirea lor va trebui, de multe ori, să fie “împărţită”.

Sursă foto: Getty Images

CM 2023 și eseul care a închis cercul pentru Surugiu

La Cupa Mondială din 2023, Florin Surugiu a fost unul dintre cei mai în vârstă trei jucători prezenți la turneul final. La aproape 40 de ani, într-un sport în care contactele macină fiecare os, Surugiu era încă acolo, în tricoul României, pe cea mai mare scenă a rugbyului. Mai mult decât atât, a reuşit un eseu contra naţionalei din Tonga, devenind unul dintre cei mai în vârstă marcatori din istoria Cupei Mondiale.

“Aveam 40 de ani neîmpliniţi. A fost foarte important şi pentru mine şi pentru rugbyul de la noi. Anunțasem că e ultimul meu meci pentru “Stejari”. Nu m-am concentrat pe asta (n.r. să puncteze), dar s-a ivit oportunitatea şi m-am bucurat foarte mult“, rememorează Florin.

După mai mult de 100 de meciuri sub tricolor, Campionate Mondiale, cantonamente lungi, bani puțini, muncă de ospătar, ani de lovituri dure, Florin Surugiu a mai trecut o dată linia de țintă. Un final cum nu se putea mai frumos. Iar faptul că eseul cu Tonga nu a fost căutat cu diperare, ci a venit natural, dă momentului şi mai multă greutate. Surugiu a fost încă o dată acolo. Pentru el şi pentru România. Pentru că sentimentul pe care l-a avut – de fiecare dată când a îmbrăcat tricoul primei reprezentative – nu se poate compara cu nimic: “Să îţi cânte imnul, să îţi cânte Deşteaptă-te, române, e cea mai mare emoţie a unui sportiv“.

Ce rămâne după retragere?

Retragerea unui sportiv nu e niciodată un simplu “stop”. Mai ales când sportul i-a ocupat aproape toată viața adultă. Dacă te-ai definit prin antrenamente, meciuri, vestiar, cantonamente și echipa națională, liniștea de după poate fi mai greu de îndurat decât pare.

Surugiu a ales să nu se îndepărteze. Prin academia lui, rămâne în rugby. El devine un om important într-un ecosistem fragil, pentru că poate să transmită mai departe ceva ce nu se vede în palmares: bucuria de la început. Acel moment, de la 8 ani, când un copil care mergea să joace fotbal a fost chemat spre un sport pe care, deşi nu-l înțelegea încă, avea să-i schimbe viața.

Asta vrea să le ofere copiilor. Nu doar tehnică, disciplină sau să îi înveţe cum să facă un placaj corect. Mai important e sentimentul că rugbyul poate fi un loc în care înveți să relaţionezi cu ceilalţi, să cazi, să te ridici, să ai încredere, să aparții unui grup. Florin n-a fost cel mai mare, cel mai puternic sau cel mai impunător copil de pe teren. A fost, la început, prea plăpând pentru un sport dur. Dar a ajuns, graţie mentalului şi devotamentului, unul dintre cei cinci “centurioni ai naționalei”, cu prezenţe la 3 Cupe Mondiale şi poveşti impresionante dintr-un sport căruia i s-a dăruit fără rezerve şi, care, în cele din urmă, l-a răsplătit pe măsură.