Marian Simion a avut 421 de meciuri. A pierdut doar 19. Sunt cifre care spun mult, dar nu arată sentimentele unui om care a trăit ani întregi cu senzația că aurul olimpic i-a scăpat printre degete. Ele nu spun ce înseamnă să visezi luni întregi că ești campion olimpic, deși realitatea ți-a pus la gât o medalie de argint. “Uraganul”, așa cum a fost poreclit pentru felul în care îți împingea adversarii în corzi, cu directe scurte și repetate, poartă cu el, după atâția ani, liniștea grea a unor decizii care nu mai pot fi întoarse.

Marian Simion a fost unul dintre cei mai mari boxeri din istoria României. Dublu medaliat olimpic (bronz la Atlanta 1996 și argint la Sydney 2000), el a ieşit şi campion mondial, la Houston, în 1999. A fost medaliat de alte două ori la Mondiale și de trei ori la Europene. Dar povestea lui înseamnă ceva mai mult decât podiumuri. Ea este și despre un sport care intră sub piele și nu mai pleacă, dar şi despre o familie în care boxul a fost limbă comună. 

“Boxul e un sport care, dacă ţi-a intrat în sânge, nu te mai poţi lăsa de el“, ne transmite Marian Simion încă de la începutul interviului. Figură de stil? Mai degrabă o constatare, când se uită în spate la peste un deceniu şi jumătate de carieră. Azi, la peste 20 de ani de la retragere, “Uraganul” e tot în ring, dar din postura de antrenor, ghidând viitoarele generaţii.

“Uraganul” și sportul care nu te mai lasă să pleci

Marian Simion s-a îndrăgostit de box de la primii pași în sală. Odată intrat în ADN, acest sport îți schimbă felul de a fi. Boxul i-a dat medalii și i-a oferit disciplină, rigoare, un mod de a privi oamenii și lumea.

“Boxul te educă, te învaţă cum să te comporţi cu oamenii. Boxul e disciplină și onestitate“, explică dublul medaliat olimpic.

Poate suna surprinzător pentru cei care văd boxul doar prin violența lui. Respectul, controlul şi capacitatea de a fi dur în ring și om în afara lui sunt atribute mult mai importante pe care le dobândeşti, odată ce înveţi tainele acestui sport. 

Marian a trăit o viaţă întreagă pentru box, iar dragostea sa a fost de neclintit în ciuda loviturilor primite, a emoțiilor date de cântar, a accidentărilor sau a nedreptăților îndurate. Dar, dincolo de vraja dată de sportul cu mănuşi, la Marian a existat şi o încăpăţânare. Fără de care, probabil, nu ar fi ajuns la rezultatele avute, în ciuda talentului şi a muncii depuse.

Atlanta și bronzul care a durut ca un aur pierdut

În 1996, la Atlanta, Marian Simion avea doar 20 de ani. Pentru mulți sportivi, o medalie olimpică la vârsta aceea ar fi fost o adevărată binecuvântare. Pentru el, bronzul a venit la pachet cu un sentiment amestecat, cu senzația că i se luase ceva.

A pierdut în semifinale cu Juan Hernandez Sierra, un cubanez triplu campion mondial. Un meci “cu cântec”, cum îl simte și astăzi. Simion este convins că arbitrajul a fost nedrept și că, dacă loviturile i-ar fi fost punctate corect, s-ar fi întors acasă campion olimpic.

“Am pierdut la un cubanez triplu campion mondial pe care îl învinsesem cu câteva luni în urmă la un turneu internaţional în Bulgaria. Îl bătusem foarte rău. Titlul olimpic acolo trebuia să fie al meu. La noi în sport se spune “m-au furat”: nu mi-au punctat loviturile, iar asta m-a deconcentrat. Am pierdut aurul, dar pentru mine a fost o medalie cât un aur, pentru că anul acela îi bătusem şi pe campion şi pe vicecampion“, explică Simion.

Boxul, mai ales acum un sfert de veac, a fost un sport crud: mulţi pugilişti au simțit că au câștigat lupta și, totuși, decizia arbitrilor a fost alta. E greu pentru un sportiv să îndure frustrarea dată de faptul că a dictat ritmul, a punctat mai clar şi a simţit că a câştigat lupta, când vede că tabela și arbitrii spun altceva.

Pentru Simion, Atlanta a fost prima mare confirmare și prima mare rană. A cucerit o medalie olimpică, însă a plecat cu sentimentul că povestea lui nu a fost dusă până la capăt. Bronzul acela a rămas, în felul lui, “cât un aur”. Nu l-a liniștit, i-a amintit mereu că a fost suficient de bun pentru un rezultat mai mare.

Mondialul în care Marian Simion şi-a pulverizat adversarii

Dacă Atlanta a lăsat în urmă o întrebare – “ce-ar fi fost dacă?” -, Houston 1999 a adus răspunsul cel mai clar al carierei lui.

Marian Simion a devenit campion mondial într-o manieră impresionantă. Nu numai că a câștigat titlul, dar şi-a dominat complet oponenţii de la categoria lui. În drumul spre aur, a trecut peste toţi înainte de finalul celor 3 reprize.

“În 1999 am câştigat toate meciurile înainte de limită, niciunul nu a ajuns la 3 reprize“, rememorează Marian.

E genul de detaliu care spune multe despre forma unui sportiv aflat în vârf absolut, despre foamea avută şi despre setea de revanşă de după JO. Marian a fost “un om într-o misiune” şi a intrat în ring cu o claritate mentală rară: conştient total de valoarea lui, fără presiune, frică sau ceva care să îl poată opri.

Marian Simion vs Yermakhan Ibraimov, la Jocurile Olimpice de la Sydney. Sursă foto: Getty Images

31 de secunde până la aurul olimpic

Cu titlul mondial în palmares, Sydney se vedea altfel. La Jocurile Olimpice din 2000, Marian Simion a mers ca mare favorit. Pe lângă titlul de la Houston, experiența olimpică din urmă cu 4 ani era alt mare atu. Sportivul nostru avea încredere deplină în propriile forţe și sentimentul că, de data asta, drumul se va închide după o finală câştigată.

A ajuns în ultimul act şi a pierdut la limită în fața lui Yermakhan Ibraimov, un sportiv din Kazakhstan care nu avusese, până atunci, mari rezultate. Marian a mai urcat o treaptă, argint olimpic. O medalie uriașă pentru orice carieră. Dar pentru Simion, și astăzi, finala aceea are gustul celor 31 de secunde pe care nu le mai poate recupera.

“Nu a fost să fie. Până la urmă, Dumnezeu cred că a ţinut mai mult cu adversarul meu. Am pierdut la un sportiv din Kazakhstan care nu ajunsese niciodată la podium în competițiile mari anterioare. Visez şi acum finala aia. E vorba de fix 31 de secunde: am fost condus tot meciul, am recuperat, dar nu mi-am dat seama că l-am şi depăşit. Dacă ştiam că am trecut în faţă, îl țineam, luam un avertisment şi aş fi reuşit să nu mai avem contact. Aş fi fost campion olimpic… Am avut o perioadă de 3 luni în care visam că sunt campion olimpic“, explică Marian.

Discursul său transcende un simplu regret al unui sportiv. Vorbim despre unul dintre acele momente care l-au urmărit ani întregi. La experienţa lui, dacă ar fi ştiut că a trecut în avantaj în calculele arbitrilor, gestiona ultimele secunde cu totul altfel. Au fost exact secundele în care Ibraimov a reuşit o combinaţie de lovituri pe care oficialii de lângă ring le-au punctat şi i-au interzis boxerului nostru să audă imnul la competiţia supremă.

Sportul mare generează multe astfel de “fantome” în mentalul sportivilor. Momente la care aceştia se întorc cu gândul, deși timpul a trecut. Pentru public, finala de la Sydney e istorie. Pentru Marian Simion, ea încă poate apărea noaptea, în forma unei medalii care, pentru trei luni, a existat în vis ca aur. Să pierzi la “mustaţă” e poate cel mai dureros. Înfrângerea clară te doare, dar eşecul la limită rămâne şi nu te lasă să uiţi toată viața cât de aproape ai fost.

Milionul de dolari și avionul de după 11 septembrie

După performanțele mari realizate, Marian Simion a intrat în atenția promotorilor din Statele Unite. În 2001, i s-a oferit un contract de profesionist. Pentru un boxer român venit din sistemul amator, era o oportunitate uriașă: bani, expunere, altă lume, alţi adversari şi promisiunea unui meci de titlu.

Contextul nu a fost unul prielnic, însă, de la început. Vorbim de septembrie 2001, momentul atacurilor asupra Turnurilor Gemene.

“A fost în 2001, în luna septembrie. Au căzut “Turnurile” chiar înainte să plec. Te întreb pe tine: tu ai mai fi zburat? Eu m-am suit în avion și am zis <ce-o fi, o fi>“, spune fostul boxer.

A plecat. A stat nouă zile în Statele Unite. Totul părea bătut în cuie, chiar a avut contractul în mână.

“Ne-am dus, am văzut contractul, am stat 9 zile acolo. Un milion de dolari pe o perioadă de 5 ani de zile îmi ofereau. Am avut contractul. Se obligau să îmi dea și un meci de titlu, în al 3-lea an. Dar a fost o chestie, nu ne-au dat o asigurare totală în caz de accident sau accidentări. Tocmai făcuseră niște ruși un accident de mașină și nouă nu au vrut să ne includă o clauză de genul acesta. Am renunțat, mă puteam accidenta oricând, deja eram la o vârstă“, explică Simion.

E un moment care spune mult despre diferența dintre vis și contract, dar şi despre maturitatea lui Marian. Un milion de dolari pare genul de ofertă pe care nu o refuzi. Pentru un boxer cu mâinile deja operate și cu un corp trecut prin sute de meciuri, lipsa unei asigurări serioase nu era un simplu detaliu. Reprezenta un risc enorm.

Simion nu a ales cu frică, luciditatea şi experiența i-au spus că pericolul e prea mare. Când ai trăit atâţia ani în box, știi că o accidentare poate schimba tot înainte ca banii să apuce să te salveze. A refuzat un contract de profesionist în America şi, odată cu el, o altă versiune posibilă a vieții şi carierei lui.

Când corpul începe să câștige lupta cu ambiția

După Sydney, după mâinile operate, după contractul ratat, Simion nu s-a oprit. A vrut să mai aibă un “ultim dans” la Jocurile Olimpice de la Atena 2004, în speranţa că va obţine, în sfârşit, mult râvnitul aur olimpic.

“Am zis să încerc şi a treia Olimpiadă. Şi m-am apucat iar de muncă, deşi vârsta “trecuse” peste mine un pic“, explică Marian.

În box, anii ne reflectă în recuperare, în reflexe, în articulații, în felul în care corpul îți răspunde după un antrenament greu. Simion avea deja trei accidentări grele “în spate”. La acestea se adăugaseră sute de meciuri într-o carieră în care ambiția împinsese corpul foarte departe.

Atena a fost încercarea unui om care nu renunţase la visul olimpic. Dar corpul are propria lui autoritate şi, deşi poți negocia cu el o vreme, nu e o bătălie pe care să o câştigi. Pentru “Uragan”, a treia ediţie de JO a fost mai puțin despre o nouă medalie și mai mult despre refuzul de a pleca înainte să fi încercat tot.

Primul adversar este cântarul

Boxul pare, pentru cei care îl privesc rar, un sport al loviturilor puternice şi bine ţintite. Pentru boxeri, el începe de multe ori înainte de ring. În fața cântarului.

“Orice sport de performanţă necesită sacrificii. Şi când spun asta, mă refer la tot ce înseamnă. Pleacă de la mâncare: pentru noi primul adversar e cântarul; ţin minte că la JO din 1996 a fost vorba de câteva zeci de grame. Am dat şi slipul jos ca să fac categoria“, dezvăluie campionul mondial din 1999.

E o imagine dură și aproape absurdă: un sportiv olimpic, ajuns la cea mai mare competiție a lumii, nu luptă cu adversarul, se chinuie pentru câteva zeci de grame. În box, corpul este instrument, dar și problemă. Trebuie să fie puternic, rapid, rezistent, dar și încadrat exact într-o limită. Să ai energie și să te golești în același timp. Ai nevoie să fii pregătit de luptă după ce ai dus deja o luptă invizibilă cu propria greutate.

Sacrificiul se măsoară în pumni primiți, dar înseamnă și foame, control, disciplină, renunțări mici și permanente. Ajungi la ring doar după ce ai câștigat o primă bătălie pe care publicul nu o vede niciodată. Pentru Simion, cântarul a fost primul adversar. Apoi venea cel din fața lui.

Frații Simion și avantajul de a avea un frate la fel de puternic

Marian nu a fost singur în povestea lui. Fratele mai mic, Dorel Simion, a devenit și el campion mondial, în 1997, și a fost medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Sydney, în 2000. Doi frați, două medalii olimpice în aceeași ediție şi aceeași familie pusă în istoria boxului românesc.

În sporturile de luptă, un frate poate fi sprijin, rival, oglindă, presiune și protecție în același timp. Pentru Marian, Dorel a fost în primul rând un avantaj uriaș în pregătire. Mai ales că, fiind la o categorie inferioară de greutate, era mult mai agil.

“Am avut o şansă în plus faţă de ceilalți sportivi. Aveam un sparring bun, tare. Ne ajutam, aveam multe reprize de blocaj. Dacă nu ai meciuri în picioare şi un adversar bun la antrenament, care să te tragă, e greu. Ne-am ajutat mult unul pe altul“, a explicat Simion.

Marian şi Dorel au fost, în primul rând, doi frați care se iubesc. Dar au devenit și doi sportivi de elită, care s-au obligat unul pe altul să îşi depăşească limitele. S-au împins de la spate şi s-au bucurat de performanţele familiei.

La Sydney, cei doi au intrat împreună în istorie. Dar și acolo, Marian simte că familia Simion a primit mai puțin decât merita.

“Pe Dorel l-au furat în semifinale, cu Oleg Saitov. Ăsta a fost “coșmarul” familiei noatre, m-a bătut și pe mine și pe Dorel. Dar l-am bătut și eu o dată. Așa a fost să fie la Jocurile Olimpice, nu mai putem întoarce timpul înapoi“, a explicat fostul sportiv bucureștean.

Din această ultimă concluzie, se vede încă o dată împăcarea incompletă. Anii nu șterg frustrarea, senzația de nedreptate nu se uită, nici măcar când “obiectul” injustiţiei nu eşti tu. Timpul doar pune peste răni un strat de maturitate. În familia Simion, boxul a adus glorie, dar și câteva “fantome”.

Tatăl care a construit doi campioni

În spatele fraților Simion a stat Gheorghe Simion, tatăl lor, fost boxer important al României în anii ’70-’80. Pentru Marian, rolul acestuia nu poate fi redus la cel de părinte care și-a susținut copiii. A fost mai mult.

“70-80% e meritul lui. Noi doar ne suiam în ring și aplicam ce ne-a învățat. În plus, financiar: dacă nu aveam bani de acasă, nu am fi putut să facem performanță. El a investit foarte mult în noi. Fără el, nu am fi ajuns la rezultatele astea majore“, explică Marian.

Fără să vrea, dublul medaliat olimpic aduce în discuţie o realitate dureroasă a sportului românesc. Marile performanțe nu apar doar din talent și voință. Sistemul nu te ajută, astfel că e nevoie să “apară” oameni care plătesc, care te împing de la spate şi se sacrifică. În cazul fraților Simion, din fericire, a existat un tată care a avut posibilitatea să le “hrănească” băieţilor lui visul. A fost antrenor, sprijin, finanțator, reper, om care cunoştea acest sport în detaliu și știa ce cere el.

Marian spune că ei “doar se suiau în ring”. Poate e prea modest spus. Dar în propoziția asta se simte respectul pentru omul care a făcut posibil ca doi frați să ajungă atât de sus. În sportul românesc, familia nu e o ancoră de care să te agăţi doar din punct de vedere sentimental, când te simţi doborât. Uneori e diferența dintre a continua și a dispărea.

Marian Simion a trăit boxul în toate formele lui. Nu a devenit campion olimpic, deși în mintea lui au existat cel puțin două drumuri în care aurul putea fi al lui. Dar poate că tocmai asta face povestea mai umană. Nu e un palmares perfect, închis. E cariera unui om care a câştigat un aur mondial şi multe alte medalii, dar al cărui vis cel mare, locul 1 la Jocurile Olimpice, a rămas neîmplinit. “Uraganul” a rămas cu multe amintiri superbe, dar şi cu întrebări la care nici timpul nu a avut un răspuns clar.