Material scris de Nicu Savin

Cupa Mondială de fotbal este cea mai urmărită competiție sportivă din lume. O dată la 4 ani, lumea “se oprește în loc” pentru a sta ațintită asupra unui turneu care depășește granițele sportului în sine, stârnind emoții și pasiuni fără egal. În ultimii 20 de ani, Mondialul a generat mai mult interes ca niciodată, prezenţa lui Messi şi Ronaldo, doi mari rivali şi exponenţi a unor tipologii antagonice, contribuind la acest lucru. Turneul final din 2026 e “ultimul dans” pentru cei doi, un epilog a două poveşti care s-au scris în chei total diferite.

A juca la Cupa Mondială, acolo unde un sfert de planetă te priveşte, aduce cu sine o presiune imensă pentru cei mai buni dintre jucători. Ei poartă pe umeri speranțele unor națiuni, visurile unor generații și, de multe ori, obsesia a milioane de oameni pentru care fotbalul înseamnă “evadarea” către o lume mai bună. Astfel, CM devine un adevărat “purgatoriu” chiar şi pentru marile staruri, iar Messi şi Ronaldo, fotbaliştii care au polarizat mapamondul timp de două decenii, s-au văzut în ipostaza de a le fi testate limitele. Fotbalistice, dar mai ales mentale.

Messi şi Ronaldo: debut la acelaşi Mondial, dar drumuri complet diferite

Din 1930 încoace, fiecare Campionat Mondial a fost marcat de performanțele unuia sau mai multor “eroi”, dar ultimele 6 ediții au fost legate între ele de un numitor comun: rivalitatea dintre Lionel Messi și Cristiano Ronaldo.

“Zeii fotbalului” au făcut ca cei doi să facă parte din aceeași generație și drumurile lor să se intercaleze în cele mai importante competiţii, dar nu și la Cupa Mondială. Totuși, asta nu schimbă cu nimic impactul pe care turneul final l-a avut asupra relației lor cu sportul pe care l-au dominat. 

Fiecare a făcut meciuri memorabile, fiecare a marcat goluri de generic, fiecare a avut momente de bucurie și a suferit dezamăgiri, fiecare a stabilit recorduri, dar turneul final al CM n-a fost niciodată pentru ei același “teritoriu”. Asta pentru că Messi și Ronaldo sunt fotbaliști diferiți, dar, mai important, sunt oameni cu personalităţi şi ambiţii contrastante.

Ambii au debutat la Cupa Mondială în 2006, când probabil nimeni nu îndrăznea să parieze că la 20 de ani distanță vor fi tot pe teren, cu banderolele Argentinei și Portugaliei pe brațe. Ei nu au rămas doar piese de bază ale naţionalelor lor, ci se remarcă în continuare drept lideri absoluți, oamenii de la care fanii așteaptau “scânteia” pentru a-și conduce echipele spre titlul suprem. 

Messi vs CR7 la CM: acelaşi turneu, altă povară

Acum 20 de ani, Ronaldo era deja un star al fotbalului: juca deja de 3 ani la Manchester United, avea la activ un Campionat European în tricoul Portugaliei și adunase deja peste 30 de meciuri la națională. Messi, cu peste doi ani mai tânăr, abia făcuse primii pași în fotbalul mare: venea după primul său sezon la prima echipă a Barcelonei, iar la națională debutase cu mai puțin de un an în urmă. Astfel, Ronaldo era deja un argument pentru care Portugalia putea visa la titlul mondial, în timp ce Messi abia începea să-și arate strălucirea.

2006-Cristiano Ronaldo first World Cup match pic.twitter.com/Tbox7MFVhz

— Idris 🧠🗣️ (@1drizz) June 17, 2026

Portughezii nu aveau dubii că Ronaldo poate face mai mult decât au făcut Eusebio sau Figo, iar argentinienii începeau să spere că, în sfârșit, marele Maradona are un urmaș care merită cu adevărat să fie numit “noul Diego”. Acest statut le-a fost atribuit multor jucători mari din anii ’90-2000, dar niciunul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Ariel Ortega, Juan Roman Riquelme, Pablo Aimar sau Javier Saviola sunt doar câțiva dintre fotbaliștii pe care fanii Argentinei i-au considerat capabili să poarte naționala spre un nou titlu mondial, dar toți au eșuat. 

Începutul lui Messi la Cupa Mondială a fost mai mult decât promițător: gol și assist într-un 6-0 contra Serbiei, în a doua etapă a fazei grupelor. Ronaldo a înscris și el primul lui gol la Mondial, într-o victorie cu Iran din grupe.

Messi’s first FIFA World Cup debut (2006) pic.twitter.com/lNSnnNYlEd

— Commuter (@commuterny) July 8, 2026

Așadar, după primele apariții la Cupa Mondială, Messi și Ronaldo erau deja în prim plan, dar încă departe de aura pe care aveau să o dobândească până la următoarea ediție, cea din 2010. În acei 4 ani, Ronaldo și Messi au ajuns amândoi, aproape simultan, simboluri ale excelenţei. Astfel, odată cu apropierea Mondialului sud-african, rivalitatea Messi – Ronaldo nu doar că prinsese rădăcini, dar ajunsese la un “punct de fierbere”, mai ales că lusitanul se transferase în 2009 la Real Madrid.

Lideri diferiți în țări diferite. Nevoia Argentinei de a se recunoaşte în Messi

În acest context, Messi și Ronaldo au ajuns la al doilea lor Campionat Mondial, o competiție care începea să devină pentru fiecare dintre ei o ocazie de intra definitiv în istorie, dar în același timp și o povară pe care nu aveau cum să o evite. Fiind atât de diferiți – fotbalistic şi uman – și provenind din țări ale căror culturi diferă fundamental, Leo și Cristiano au fost “încărcaţi” altfel.

Pentru Messi, Mondialul a devenit locul în care Argentina îi cerea să devină mai mult decât el însuși. Pentru argentinieni nu era important că noul lor idol începea să facă istorie la Barcelona, ci așteptau ca el să strălucească în tricoul albiceleste. Mai mult, fanii nu voiau de la Messi doar goluri și pase decisive, ci îi cereau să fie întruchiparea în oglindă a lui Diego Maradona. 

Astfel, Messi avea misiunea de a înfrunta adversarii pe teren, dar şi de a satisface nevoia unui popor ahtiat după fotbal, care spera să îl transforme într-un succesor afectiv perfect al lui Diego. Pentru Leo, Cupa Mondială a devenit un test de apartenență, nu doar de performanță. Argentina era gata să renunțe la “monoteismul fotbalistic” față de Maradona și să îmbrăţişeze noul erou, dar cerea în schimb măreție, strălucire, glorie și pasiune.

Sursă foto: Getty Images

Pentru un fotbalist atât de înzestrat, îndeplinirea acestei misiuni putea părea o provocare pe care şi-o poate asuma. În realitate, totul a fost mult mai greu, iar cu fiecare meci care trecea fără ca “pumele” să se apropie de trofeu, în subconștientul argentinienilor se contura ideea că nici Messi nu poate fi un urmaș demn de marele Maradona.

Ronaldo și credința că voința poate muta istoria

În schimb, Cristiano Ronaldo a fost ferit de povara care atârna pe umerii lui Leo. Portugalia nu s-a putut compara niciodată cu marile imperii fotbalistice. Până la el, naționala lusitană mai jucase de doar 3 ori la Cupa Mondială, iar cel mai departe ajunsese în semifinale, în 1966. 

Ronaldo făcuse deja la fel de mult ca iluștri săi predecesori (jucase o finală de Euro, în 2004), dar el nu s-a mulțumit niciodată cu asta. Cupa Mondială a fost scena unde putea să demonstreze că voința individuală poate sta la masa istoriei chiar și când contextul nu e perfect. Construit ca figură a voinței, a ambiției, a controlului de sine, a auto-producției, Ronaldo nu avea nimic de demonstrat fanilor din țara sa, unde a fost asimilat repede drept lider absolut, om providențial, forță individuală capabilă “să mute munții din loc” pentru a ajunge la succes. 

Cristiano Ronaldo, 2010 World Cup. 🇵🇹✨ pic.twitter.com/FGERTqsGmL

— Footy Timeless (@FootyTimeless) June 17, 2026

Departe de a avea talentul lui Messi, Ronaldo a compensat prin munca asiduă, dorința arzătoare de a-și lăsa amprenta asupra istoriei și credința că el chiar are capacitatea de a face totul de unul singur. Condiţia? Ceilalți să accepte asta și să se pună în slujba sa. Precum un rege care le promite soldaților recompense dacă luptă pentru regat, Ronaldo s-a autoimpus ca epicentru al naționalei Portugaliei și nimeni nu a îndrăznit să-i conteste statutul. 

Personalitatea sa imensă şi exemplul pe care l-a dat la fiecare meci și antrenament l-au făcut repede un etalon pentru toți coechipierii, iar aceștia au început să creadă cu adevărat că, dacă îl vor urma, au șanse mai mari să atingă gloria. De aceea, la fiecare Cupă Mondială s-a pus mereu aceeași întrebare incomodă: cât de departe poate duce un singur om o poveste construită pe ideea că el poate totul?

Vestiarul lui Messi: când liderul e ales de grup

Pe repede-înainte, după o Cupă Mondială din 2010 în care ambii au eșuat complet – Argentina și Portugalia au fost eliminate prematur -, CM 2014 venea ca un test suprem pentru cei doi. Leo şi Cristiano erau obligați deja să joace sub presiunea propriilor legende, ca simboluri naționale, ca mari figuri publice. Stilul de joc și personalitățile lor se conturaseră deja și lumea știa la ce să se aștepte. 

Messi s-a prezentat mult timp drept un lider tăcut, care se impunea prin grația de pe teren, prin modul în care controla totul atât de natural, prin ritm și luciditate. Altfel, trecea aproape neobservat, iar asta nu a fost neapărat pe placul fanilor argentinieni, care așteptau de la el să genereze emoție, să se implice mai mult în toate aspectele din jurul unui meci sau al Mondialului în sine. 

Leo a fost genul de lider ales de grupul din care făcea parte, nu unul care a “candidat” pentru acel statut și a fost acceptat. Nu a ridicat vocea niciodată, nu a condus vestiarul precum un comandant. Rareori s-a întâmplat ca Messi să îşi certe un coechipier care a greșit sau care nu a respectat planul tactic. Dar jocul s-a înclinat spre el natural. Coechipierii l-au căutat, meciurile au fost gândite în ideea ca “geniul” lui să găsească o “fisură” în defensivele adverse. Și Messi a reușit de multe ori să-și recompenseze fanii și colegii cu momente de geniu. A decis de unul singur multe meciuri, fără să-și propună neapărat ca totul să se învârtă în jurul său. 

Toți jucătorii Argentinei au gravitat în jurul lui Messi pentru că știau ce poate. Au făcut scut în jurul liderului pentru că au conştientizat că, dacă el e protejat, și ei au de câștigat. Totuși, presiunea Cupei Mondiale a atârnat greu pe umerii lui Leo, pentru că acolo așteptările sunt mai mari decât oriunde. Iar un jucător introvertit ca el nu a știut și nu a putut mulți ani să gestioneze această situație, finala cu Germania, din 2014 (şi, în general, tot turneul), scoţând în evidenţă acest lucru.

🚨 𝗗𝗜𝗗 𝗬𝗢𝗨 𝗞𝗡𝗢𝗪: Lionel Messi went GOAL-LESS throughout the entire 2014 FIFA World Cup knockout stages despite playing every minute until the Final.

He was still awarded the Golden Ball. 💰🤑 https://t.co/Vv5uk30dOG pic.twitter.com/XxDE0wf4LZ

— The Touchmine | 𝐓 (@TouchmineX) June 22, 2026

Odată cu trecerea timpului, statutul lui Messi în vestiar a cunoscut o metamorfoză. Autoritatea epistemică conferită de colegi a făcut ca Leo să conducă o revoltă în vestiar împotriva selecționerului Sampaoli. Acesta a plătit cu postul după Mondialul din 2018, când sud-americanii au fost eliminați în optimi, dar lucrurile trebuie citite într-o anumită cheie. Messi nu a fost neapărat organizatorul “puciului”, ci, din postura de căpitan, a ţinut cont de voinţa generală a coechipierilor.

Vestiarul lui Ronaldo: tensiunea dintre liderul absolut și jocul colectiv

În schimb, Cristiano a devenit un lider mult mai vizibil, o autoritate declarată și asumată, o voce intensă și exteriorizată. Portughezul a fost mereu mult mai teatral, un om care își făcea simțită prezența în toate momentele, atât pe teren, cât şi în afara lui. CR7 a reprezentat tipul de figură centrală care vrea să împingă realitatea înainte prin personalitatea sa. 

Ronaldo s-a impus ca lider la naționala Portugaliei, a fost un “Spartacus” al națiunii sale, care le-a promis în tăcere coechipierilor și fanilor că, dacă îl vor urma și îi vor respecta autoritatea, el va face totul pentru atingerea obiectivelor comune. Cristiano a crezut că voința poate fi mai importantă decât destinul, că hazardul nu are niciun rol în fotbal. 

Jucători din mai multe generații s-au “hrănit” din energia lui, din convingerea lui că nu există vreo limită care să nu poată fi atinsă. Problema a apărut când CR7 nu a fost complet mulţumit că echipa câștigă, fără ca el să fie decisiv. “Lăcomia” sa de a fi în centrul atenției a fost dusă la un nivel atât de mare încât au existat momente când atacantul nu s-a bucurat la golurile coechipierilor. 

Dar asta nu pentru că egoismul îi caracteriza personalitatea, ci pentru că tipul de lider pe care l-a personificat pe teren era de așa natură. Acest stil i-a adus mulți adepți în rândul fanilor și coechipierilor, dar și unele prejudicii. Asumându-și totul cu scopul final de a culege laurii, CR7 a devenit vulnerabil în faţa presei. Dar nu l-a interesat acest lucru niciodată, ci a continuat să se comporte conform principiilor sale, care l-au transformat dintr-un copil orfan dintr-un mediu sărac într-un star de nivel planetar.

Marele atu al lui CR7 a fost că Portugalia l-a iubit necondiţionat şi a crezut total în el. Chiar şi după un Mondial ratat, ca cel din 2014, toată furia a fost “descărcată” spre selecţionerul Bento. Cristiano avea argumentul că la echipa de club scria istorie şi s-a acreditat ideea – în Portugalia – că la națională lucrurile stau diferit pentru că strategia nu a fost construită exclusiv în jurul lui. 

🔙 12 years ago today… Cristiano Ronaldo vs Ghana at the 2014 FIFA World Cup. 🇵🇹🇬🇭 pic.twitter.com/vlHenEzKd9

— Cristiano Ronaldo News (@CRonaldoNews) June 26, 2026

La adăpostul recordurilor de goluri în tricoul lusitanilor, originarul din Funchal a devenit un “general” la naţională, iar Federaţia a girat acest lucru. Când selecționerul Fernando Santos – care condusese naționala spre titlul european în 2016 și care avusese mulți ani o relație perfectă cu Ronaldo – l-a trecut pe starul Portugaliei în plan secund, ținându-l rezervă în meciul din optimile Mondialului din Qatar, s-a văzut mai mult decât oricând puterea lui CR7 în afara terenului. Atacantul a fost deranjat și frustrat de acea decizie tehnică, astfel că după acel turneu final era clar că numai un selecționer nou îl va ține pe golgheterul all-time la națională. Trebuie specificat că Ronaldo nu a fost niciodată un rebel, un jucător problemă pentru antrenori. Dar niciodată nu și-a ascuns nemulțumirea față de oamenii de pe bancă, atunci când a simțit că lucrurile nu merg bine pentru echipă sau pentru el personal. 

Leadershipul lui Ronaldo a venit natural, răsărind din personalitatea sa, din dorința și convingerea că el trebuie să fie și bas și tenor, poate chiar și dirijor, pentru ca ansamblul să funcționeze. Mondialele din 2018 şi 2022 au venit însă să demaşte tensiunea dintre mitul auto-suficienței și realitatea unui joc care nu poate fi controlat de unul singur. Astfel, imaginea lui de titan individual a început să fie pusă sub o lumină mai dură.  

History repeats itself for Portugal! 🇵🇹⏳

Cristiano Ronaldo was substituted in the 62nd minute for Gonçalo Ramos, triggering memories of their iconic Qatar 2022 World Cup story:

🔙 Qatar 2022: Fernando Santos famously benched Ronaldo in the R16, starting Ramos instead. Ramos… pic.twitter.com/Ck4PMnZEgN

— Ataque Futbolero USA (@AtaqueFutbolUSA) July 3, 2026

Qatarul care l-a vindecat pe Messi

Până să ajungă la statutul de azi, Messi a avut parte de un moment care ne-a arătat mai mult ca niciodată faţa sa umană şi modul în care presiunea poate strivi chiar şi cele mai tari caractere. În cel mai crunt scenariu posibil, Argentina a pierdut finalele Copei America din 2015 și 2016, contra reprezentativei statului Chile, de fiecare dată la penalty-uri. În cea de-a doua, Leo a ratat la loteria loviturilor de la 11 metri, iar valul de critici la adresa lui a căpătat proporţii nebănuite. 

A fost un moment în care Messi a capotat şi a vrut să se elibereze de presiune, astfel că și-a anunțat retragerea de la echipa națională, spunând că prima reprezentativă e un capitol încheiat pentru el. O parte din fanii Argentinei nici măcar nu l-au regretat, iar el părea decis să lase tot în urmă și să continue să scrie istorie acolo unde era iubit, respectat și idolatrizat, la Barcelona.

Messi was in tears after losing the 2016 Copa América final and even retired from the national team.

It's tear of joys this time around 🥹 pic.twitter.com/07RDqlav3w

— ESPN FC (@ESPNFC) July 7, 2026

Tumultoasa vară a lui 2016, în care Ronaldo a devenit campion european cu Portugalia, s-a terminat totuși cu o veste răsunătoare: Lionel Messi a anunțat că revine asupra deciziei de a se retrage de la națională și va juca din nou pentru țara sa. “M-am gândit serios să plec, dar dragostea mea pentru Argentina și acest tricou m-a forțat să revin.“, spunea Leo, care era deja cu gândul la Mondialul din Rusia. 

Dezamăgirea a fost nemărginită după eliminarea prematură din 2018, dar deja parcă argentinienii se împăcaseră cu gândul că Messi își va termina fascinanta carieră fără titlul mondial. Episodul “Sampaoli”, menţionat mai sus, i-a făcut totuși un bine lui Messi. Cei mai mulţi dintre argentinieni exact asta voiau să vadă de la el: atitudine, acţiune, nervi și emoție în cele mai grele momente. Dincolo de prestații, asta trebuie să facă un lider pentru a fi catalogat așa, cel puțin în concepția despre fotbal, uneori greu de înțeles, a poporului argentinian.

“(Pen)ultimul dans” al lui Messi

În 2021, Messi făcea un prim, dar foarte important, pas către o reconciliere cu fanii Argentinei. După 5 încercări ratate, Leo reușea să conducă Argentina spre trofeu la Copa America. Era primul titlul continental după o pauză de 23 de ani, iar acesta nu venea oricum, ci cu o victorie contra Braziliei, în templul marii rivale, pe Maracana. Messi a făcut un turneu de excepție (4 goluri și 5 pase decisive) și, în sfârșit, putea celebra un succes major cu echipa națională. Era preambulul ideal pentru ce avea să urmeze la Mondialul din Qatar.

Acolo, așteptările de la Messi şi Ronaldo erau poate mai scăzute ca niciodată, deoarece ambii păreau că se îndreaptă spre finalul carierelor. Cum toată lumea credea că aceea avea să fie ultima lor apariție la competiția supremă din fotbal, lumina reflectoarelor a fost în permanență îndreptată către ei. După un debut ratat, înfrângere cu Arabia Saudită în primul meci din faza grupelor, Lionel Messi a început să pună cărămidă peste cărămidă la ceea ce trebuia să fie ultima sa încercare de a construi scara prin care să urce în “cancelaria zeilor”, unde voiau să-l vadă toți argentinienii, lângă iubitul lor Diego. 

Messi a condus Argentina spre marea finală, contra Franței lui Mbappe, campioana en-titre. A fost una dintre cele mai spectaculoase finale de Campionat Mondial din istorie, iar Argentina a trecut de la extaz la agonie și invers. Dacă la precedentele Cupe Mondiale, coechipierii nu l-au salvat, de această dată “falanga” construită în jurul său l-a protejat și l-a ajutat să înainteze spre orizontul de care a fost aproape în 2014, dar care ulterior părea că se îndepărtează ireconciliabil de el. 

În cariera sa, Messi a fost rareori neputincios, incapabil să facă ceva pentru a schimba soarta unui meci, dar au existat două momente în finala Cupei Mondiale din 2022 când geniul său a contat mai puțin decât soarta, norocul. În prelungirile prelungirilor, Randal Kolo Muani a scăpat singur cu Dibu Martinez și a șutat din voleu, cadrat. Portarul argentinian a respins cu piciorul și a ținut Argentina în “viață”, iar la penalty-uri a jucat din nou rolul de erou. 

Argentina devenea din nou campioană mondială, după 26 de ani de așteptare. După titlurile din 1978 și 1986, “pumele” intrau în rândul naționalelor cu minimum 3 titluri la competiția supremă, alături de Brazilia (5), Germania (4) și Italia (4). Dar, mai important, Lionel Messi și-a câștigat locul definitiv în istoria fotbalului și în inimile greu de atins ale zecilor de milioane de argentinieni care respiră fotbal.

Sursă foto: Getty Images

Până în 2022, Cupa Mondială a fost piatra de moară în cariera lui Messi, dar cu larga sa contribuție lucrurile s-au schimbat la 180 de grade. Turneul final l-a făcut pe Messi vulnerabil la judecata națională, apoi l-a reumanizat și, în cele din urmă l-a transformat într-un erou de talia lui Maradona. Numele lui Messi şi-a făcut loc definitiv în cântecele fredonate cu pasiune de fanii Argentinei, în patrimoniul fotbalului din “Țara Tangoului” și totodată al Cupei Mondiale. Leo a încetat să mai fie doar fotbalistul care și-a etalat geniul doar în tricoul Barcelonei, ci a devenit, în sfârșit, eroul unei națiuni pentru care fotbalul e mai mult decât sport, e stare de spirit, e religie, e motiv de existență.

Cupa Mondială, instanță supremă de judecată pentru Messi și Ronaldo

Deși Messi și Ronaldo au părăsit fotbalul mare după Mondialul din Qatar, niciunul dintre ei nu a renunțat la echipa națională și ceea ce părea imposibil în finalul lui 2022 a devenit realitate în 2026, când titanii sportului rege din ultimele două decenii au bifat a 6-a apariție la Campionatul Mondial. Portugalia lui Ronaldo s-a oprit în optimi, fiind învinsă de Spania, în timp ce Argentina lui Messi este încă în cursa pentru trofeu (va juca împotriva Angliei, în semifinale), dar parcă deznodământul nu mai contează atât de mult. 

La turneul final din acest an s-a văzut încă o dată modul diferit al celor doi mari fotbalişti de a conduce. Argentina și Portugalia au o sumedenie de alți jucători de top, dar niciunul nu a îndrăznit să conteste rolul de lider al lui Messi sau Ronaldo. Cei doi au rămas fideli principiilor lor. Lusitanul a fost aceeaşi “mână de fier” ca la precedentele Cupe Mondiale, doar că de această dată, la 41 de ani, fizicul nu l-a mai ajutat la fel de mult. Argentinianul, eliberat de presiunea care l-a apăsat până în Qatar, a încercat să fie discret şi să savureze “ultimul dans”, dar totul s-a învârtit din nou în jurul său. Inevitabil.

Cristiano Ronaldo breaking down in tears as his World Cup career is over 💔🥺 pic.twitter.com/kduujZsi0y

— ESPN FC (@ESPNFC) July 6, 2026

Cristiano Ronaldo și Lionel Messi și-au pus amprenta asupra fotbalului cum nicio altă “pereche” de jucători nu a făcut-o vreodată, în aceeași epocă. S-au împins unul pe altul spre performanțe care păreau imposibil de atins, iar sutele de milioane de fani din toată lumea s-au împărțit în două tabere și “i-au consumat”.

Total diferiți ca oameni și ca fotbaliști, Messi și Ronaldo i-au lăsat constant fără epitete pe cei mai talentați oratori sau scriitori. Proveniți din țări diferite din punct de vedere cultural și social și având personalități care de multe ori s-au bătut cap în cap, cele două legende și-au atras fiecare de partea sa mase imense de fani. Între cele două tabere nu a existat niciodată “pace”, iar Cupa Mondială a ajuns să fie văzută ca o instanță supremă pentru o dezbatere care nu mai încăpea, de fapt, în fotbal. 

Messi și-a îndeplinit misiunea de a conduce Argentina spre titlul mondial, Ronaldo nu a reușit același lucru cu Portugalia. Totuși, cine îi poate reproșa ceva lui Cristiano? Până la el, Selecao jucase la doar trei Mondiale. De când el a îmbrăcat pentru prima dată tricoul naționalei, Portugalia nu a mai ratat niciun turneu final, Mondial sau European. Şi a câştigat 3 trofee, ceva de neimaginat în urmă cu 3 decenii. CR7 e singurul om din istorie care a marcat la 6 Cupe Mondiale şi a făcut cu mult mai mult decât aveau nevoie lusitanii pentru a-l asimila drept cel mai mare fotbalist din istoria țării lor. 

Two night, two legends, two different sides of emotions.

No matter what the outcome is, being able to see Lionel Messi and Cristiano Ronaldo at the 2026 World Cup has been a dream… 🐐

One last dance ❤️ pic.twitter.com/Oem49V54OT

— OneFootball (@OneFootball) July 7, 2026

La Messi lucrurile au stat diferit. Argentina era mai pretențioasă. Istoria îl obliga pe Messi să atingă “Everestul” pentru a primi ceea ce merita oricum pentru ceea ce a făcut în carieră. Fără titlul mondial din 2022, Messi nu ar fi fost niciodată un erou de talia lui Maradona în țara natală, ceea ce ar fi fost probabil o mare nedreptate pentru tot ce a însemnat el în fotbalul mondial.