Alex Chipciu este un fotbalist care nu are nevoie de prea multă introducere. Cu echipe importante în CV – FCSB, Anderlecht, Sparta Praga, CFR Cluj şi Universitatea Cluj – şi 12 trofee în palmares (dintre care 6 titluri de campion în prima ligă), el s-a transformat într-un exemplu al longevităţii. Dincolo de cifre, fotbalistul de bandă a rămas un personaj autentic, cunoscut pentru sinceritatea lui şi pentru discursul tăios.

Alex Chipciu: “Nu simt vreun paradis”

Departe de imaginea strălucitoare pe care o pot avea sportivii de top, Chipciu îşi descrie rutina cu o surprinzătoare simplitate. Există o discrepanță uriașă între imaginea publică a fotbalistului de succes și realitatea cotidiană pe care o descrie Alex. În timp ce lumea îşi imaginează fotbaliştii importanţi trăind “pe picior mare”, el alege o viață extrem de simplă.

“În afara fotbalului, aş spune că sunt plictisitor, am o viaţă monotonă din multe puncte de vedere. Probabil din afară, când te gândeşti la un sportiv, te gândeşti la o situaţie financiară mai bună. Te gândeşti că sportivii trăiesc într-un paradis. Eu nu simt niciun fel de paradis, mi se pare că viaţa mea e absolut normală, plictisitoare de multe ori. Pentru că asta înseamnă să rămâni în circuit şi să fii constant în ceea ce faci zilnic. Doar aşa poţi să speri că poţi să ai succes“, explică jucătorul.

Acest echilibru, susţinut de o disciplină riguroasă, i-a permis o longevitate rară. “În primul rând genetica m-a ajutat. De copil am fost exploziv, am avut viteză. Când eram la şcoală mergeam şi la competiţii de atletism, la 50 de metri. Viaţa mea monotonă, ordonată mă ajută. Am grijă la alimentaţie, refacere, saune, apă rece, sală de forţă. Îţi poţi menţine puţin forma prin ceea ce faci, poţi interveni puţin la forţă. Astea au devenit de neclintit în programul meu şi probabil mă ajută“, mărturiseşte Chipciu.

Această monotonie nu este, așadar, o lipsă de culoare. Vorbim mai degrabă de o alegere conştientă, acceptată. Un preţ pe care Chipciu îl plăteşte pentru a rămâne relevant la un nivel înalt. Fără acea rigurozitate aproape obsesivă, care i-a transformat corpul într-un instrument de performanță, sfidând trecerea timpului, mulţi s-ar fi lăsat de mult, la 37 de ani. 

“Focul”, încă prezent

Secretul din spatele longevităţii sale este, în esenţă, pasiunea nestinsă. Chipciu ştie exact când va veni momentul retragerii. 

“Când voi simţi că nu mai suport antrenamentele, nu voi mai juca fotbal. Îmi dau seama de ce simt când pierd meciul. Dacă atunci când pierd o partidă simt durerea aia, şi în ziua respectivă, şi a doua zi, înseamnă că e «focul» încă acolo. Dacă nu o să o mai simt, cu siguranţă nu voi mai juca. A fi competitiv încă îmi place“, explică jucătorul lui “U”.

Spiritul de a concura l-a caracterizat mereu, dar modul în care a abordat fotbalul s-a transformat odată cu trecerea anilor. Chipciu vorbește cu o sinceritate dezarmantă despre cel care a fost la 25 de ani – un tânăr impulsiv, pentru care fotbalul era o prelungire a dorințelor arzătoare -, lipsit de profunzimea tactică de astăzi. 

“Aş spune că acum sunt mai matur şi mai liniştit decât la 25 de ani. La vârsta aceea eram la FCSB şi eram un “vulcan”. Cred că eram enervant pentru toţi jucătorii, chiar şi pentru coechipieri. Şi acum mai reacţionez greşit la înfrângeri sau când suntem conduşi, dar atunci eram ceva rău de tot. M-am maturizat, dar a rămas însă dorinţa de a câştiga. Şi, dacă pierzi, să te ridici“, dezvăluie Alex.

Odată cu vârsta a venit şi o înţelegere profundă a fenomenului. “Aş spune că la vârsta asta înţeleg mai bine jocul şi strategia. În principal partea tactică şi abordarea. Când eram tânăr, nu aveam capacitatea de a înţelege. La 25 de ani, n-aveam nicio noţiune tactică: “Dă-mi mingea să alerg, să driblez, să trag la poartă”. Nu jucam în funcţie de alţi colegi. Acum, pot să văd lucrurile ca un întreg. Asta nu înseamnă neapărat că e un plus, pentru că fotbalul e imprevizibil. Spui că ştii şi atunci îţi demonstrează fotbalul că nu ştii nimic“, punctează veteranul.

Tranziția de la acel tânăr efervescent la omul așezat de azi a fost marcată de lecții învățate în vestiar, mai ales la Anderlecht, unde profesionalismul nu este o opțiune. Ca să rezişti în fotbalul din vest, există lucruri clare şi non-negociabile pe care să le faci zilnic. 

Cea mai profundă transformare nu a venit din tactică sau din contactul cu fotbalul din Belgia sau Cehia. Mai degrabă vorbim de o maturizare completă a unui jucător inteligent, capabil să înţeleagă din greşeli şi să folosească fiecare experienţă pentru a creşte. Acea dorință de a câștiga, care altădată îl făcea “enervant” chiar şi pentru coechipieri, s-a rafinat, devenind o formă de respect pentru joc, nu o obsesie distructivă.

Impactul Ghencea şi experienţa din străinătate

O scurtă retrospectivă a carierei sale, în interviul acordat Locker Room, începe, inevitabil, cu momentul transferului la FCSB, pe atunci Steaua Bucureşti. Emoțiile primului contact cu Ghencea, locul unde s-a format “generaţia 86”, nu le-a uitat nici acum.

“La momentul ăla se numea Steaua Bucureşti şi pentru mine era totul. Avusesem contacte, când eram la FC Brașov, cu Rapid şi cu Dinamo. Au fost făcute oferte, în fine, dar tot aşteptam să vină ceva de la Steaua. Era clar că voiam să mă duc acolo şi aş fi refuzat orice alte oferte. Când am ajuns, ne-am întors în Ghencea după o perioadă lungă, echipa se antrenase la Mogoşoaia şi jucase la Astra, parcă. Când am revenit în Ghencea, am văzut stema aceea impunătoare şi acela a fost un moment de impact pentru mine“, își aminteşte fotbalistul născut în Brăila.

Experiențele din ţară i-au oferit un termen de comparaţie clar faţă de fotbalul occidental şi ne arată o dată în plus de ce fotbalul nostru nu mai produce rezultate. 

“E mare diferenţă. Depinde şi unde afară, la ce nivel şi la ce echipe. De exemplu, la Anderlecht, competiţia e mult mai dură şi nu prea se acceptă un comportament nesportiv. Nu trebuie să te rogi de un jucător să se antreneze. Acolo, toată lumea își face lucrurile cum trebuie. În România, şi jucătorii tineri, dar şi străinii – care vin şi se “românizează” şi ei – trebuie să fie rugaţi să se antreneze, să alerge. Chestii care acolo nu se negociază. În fotbalul profesionist, trebuie să alergi şi, după ce faci tot ce ţine de pregătire, să joci şi bine, bineînţeles“, punctează Alex.

Dacă ar putea schimba un singur lucru în fotbalul românesc, priorităţile lui Chipciu nu vizează mentalitatea. Infrastructura e mult mai importantă, pentru că tinerii au nevoie să poată juca fotbal adevărat.

“Sunt obsedat de terenuri. Toate terenurile le-aş vrea perfecte şi ude, ca să îţi dea o viteză bună de joc. E foarte greu să joci fotbal, mai ales dacă vrei să evoluezi astfel încât să desfaci apărarea adversă. Trebuie să pleci cu mingea de jos, de la portar, şi e clar că nu poţi să obţii un spectacol bun şi viteză de joc (n.r. cu terenuri proaste). Dacă te antrenezi pe un teren care e mereu în condiţii optime şi ud, mingea «fuge» mai repede şi ăsta (n.r. arată spre cap) trebuie să gândească mai repede. Astfel, devii un fotbalist mai bun. Nu eu, la “100” de ani, dar pentru copii, la academii, cred că aceste aspecte sunt esenţiale“, explică fotbalistul.

Chipciu şi declaraţiile tăioase pe care le dă

Chipciu a fost mereu în centrul atenției și datorită declarațiilor sale. Un individ asumat, a spus mereu ce gândeşte, lucru care l-a transformat într-un personaj autentic. 

“Nu regret, ce să regret? De regulă, nici nu mă uit la declarațiile date. Nu că nu mă iubesc, dar nu îmi place să mă gândesc dacă cineva a apreciat sau nu a apreciat. “Mamă, ce am spus!”. Nu, nu sunt aşa“, spune Alex.

Cât despre faimoasa replică “Dacă aici e Steaua, am luat-o razna!“, dată după un meci de Cupă dintre CSA şi “U”, contextul a fost unul emoțional. 

“Am fost foarte dezamăgit că atunci, la meci, Peluza Sud, pe care o respectam – şi e o peluză frumoasă, nu trebuie să ne ascundem – a scandat “sclavul lui Gigi” şi “oierule”. Pe mine nu m-ar fi deranjat, nu era nicio problemă dacă eram oier. Dar m-a deranjat că au spus că am fost sclavul domnului Becali. Asta în condițiile în care niciodată nu l-am graţiat în declaraţii. Nu am spus niciodată că face lucrurile că aşa se fac. Am fost dezamăgit să văd că Peluza Sud a reacţionat aşa, mai ales că nu făcusem nimic, nu spusesem nimic. Declarațiile au venit pe fondul ăla. În acelaşi timp, să fiu sincer, mi s-a părut că un club de magnitudinea CSA Steaua – în care marile legende, care au făcut cea mai mare performanţă din fotbalul românesc, s-au asociat cu acel club – nu poate să ajungă aşa. Mi s-a părut şi mi se pare o glumă ce era acolo. Nu poţi să spui că echipa aia e Steaua, să o asociezi cu foştii mari jucători şi să te duci acolo şi să nu fie nimeni la meci. E ceva în neregulă şi am spus de multe ori treaba asta. Dar acele declaraţii nu au fost ca să îmi favorizez ceva din partea FCSB-ului, nu am avut nicio intenţie de acest gen“, își aminteşte Chipciu.

Mici regrete şi cel mai greu moment din viaţă

După 50 de meciuri la naţională, inclusiv un turneu final (Euro 2016), Chipciu priveşte în urmă cu mândrie, dar şi cu mici regrete. Acestea sunt legate de accidentări care l-au scos din circuit o perioadă, dar şi de o şansă ratată, când nu a ales un transfer în Turcia, în 2020.

“Aş fi avut oportunitatea, înainte de CFR Cluj, să mă duc în Turcia, la domnul Şumudică, la Gaziantep. Am refuzat şi am venit la Cluj. Mă gândesc că, dacă m-aş fi dus la Gaziantep – domnul Şumudică fiind recunoscut pentru revitalizarea jucătorilor români -, aş mai fi jucat atunci multe meciuri la naţională. Din păcate, în perioada aia nu prea am evoluat pentru tricolor. Ăsta ar fi un regret. În acelaşi timp, sunt mândru, pentru că 50 de meciuri sunt multe. Mai ales că, în primii 10 ani, le-am jucat. Adică, nu am fost introdus pe final de partide, cam în toate am fost titular şi am prins multe minute. A fost frumos. Când joci pentru România e frumos. Se simte ceva diferit faţă de orice echipă de club. Suntem români, e normal“, dezvăluie jucătorul de 37 de ani.

Viața lui Chipciu a fost punctată de destule momente de o intensitate emoțională copleșitoare. De obicei pe teren, unde formațiile de club pentru care a evoluat s-au luptat mai mereu pentru trofee. Cea mai grea încercare, însă, nu a avut legătură cu vreun arbitraj sau cu vreo finală pierdută. A vizat suferința personală, care i-a afectat mult timp şi exprimarea din teren. Reîntoarcerea în țară a coincis cu una dintre cele mai întunecate perioade din viaţă: pierderea tatălui. Acea perioadă de stres şi durere l-a schimbat definitiv. Acolo, în fața suferinței reale, fotbalul a devenit brusc neimportant. Omul Chipciu a trebuit să gestioneze o perioadă de “ceaţă mentală” lungă, în care i-a fost complicat să își regăsească reperele.

“Foarte dificilă a fost reîntoarcerea în ţară, dar asta aş lega-o şi cu pierderea tatălui meu. Pentru că atunci am avut probleme personale, a durat mult până să trăiesc din nou ca un om normal. Am avut parte de 6 luni – 8 luni, de când am aflat că e bolnav, cu stres, mers la spitale prin Belgia. Apoi, un an-doi, am fost cam năuc şi mi-a fost greu să îmi revin şi să mai joc fotbal. Gândurile erau foarte negre, dar am reuşit să trec peste“, mărturiseşte Alex.

Bilanţul: De la trofee “goale”, la recunoştinţă

Privind astăzi la vitrina cu trofee, Chipciu are o perspectivă filosofică: “Cred că în prima parte a carierei eram disperat după trofee şi, cumva, mă şi confundam cu ele. Bucuria era foarte mare dacă le luam, dezamăgirea era foarte mare dacă nu. Acum apreciez mai mult drumul şi ce ai simţit decât trofeele. Am acasă medalii, cupe, diverse trofee… le privesc cu răceală, pentru că nu îţi mai produc nimic. Mi-aş dori să mă uit la ele şi să simt bucuria aia, dar ele sunt goale. Ce ai simţit şi ceea ce a rămas în tine e mult mai important“.

Astăzi, Alex Chipciu privește spre colecția sa de medalii și cupe cu un sentiment pe care puțini sportivi îndrăznesc să-l exprime: răceala. Este paradoxul succesului – după ce ai atins culmile, realizezi că obiectul în sine nu oferă fericirea pe care o anticipai. Ceea ce contează cu adevărat e experienţa trăită şi amintirile construite alături de colegii din vestiar.

Un jucător efervescent în teren, dar şi în afara lui, prin declaraţii, Alex are, la final, un mesaj împăciuitor: “Dacă la începutul carierei aveam şi ură – faţă de presă, faţă de suporterii adverşi -, când mă voi lăsa de fotbal le voi mulţumi tuturor. Chiar şi celor care m-au hulit sau jurnaliştilor care au scris lucruri rele. Pentru că ei m-au făcut să trăiesc momentele alea. Să îmi doresc mai mult. Le-aş mulţumi tuturor, pentru că a fost un drum mişto“.

Pentru public, Chipciu a fost multă vreme “vulcanul” de pe teren, jucătorul cu reacții nefiltrate și ambiții nesfârșite. Însă, când așezi fotbalistul în umbră și îl asculți pe om, descoperi o cu totul altă “lume”: una a disciplinei aspre, a pierderilor dureroase și a unei maturizări câștigate prin sacrificiu.

Chipciu rămâne un om al contrastelor: cel care nu regretă vreo declarație tăioasă, cel care a înțeles că fotbalul în România are nevoie de terenuri “perfecte și ude” pentru a progresa, și cel care, într-o notă finală de o eleganță neașteptată, a ales să le mulțumească tuturor. Pentru că, privind retrospectiv, a înțeles că și adversarii, și criticii, și momentele de criză au contribuit la acest “drum mișto”, așa cum îl numește el, pe care l-a parcurs cu o onestitate rar întâlnită.