Proba de 400 metri garduri e una dintre cele mai dificile din atletism. Cu primii 200 de metri poţi “negocia”, dar apoi, în a doua parte a cursei, apare ceea ce televizorul nu arată: picioarele încep să ardă, plămânii te “strâng”, gândurile dispar. Ultima sută devine un calvar, în care trebuie să continui să alergi deși corpul îți cere să te oprești. Ștefania Uță are 18 ani și, deşi e deja campioană mondială U20, recunoaşte că încă mai are multe de învăţat despre această probă teribil de dificilă. Urmaşă a Ionelei Tîrlea, ea e una dintre tinerele fenomen din atletismul mondial.

În această vară, la Oregon (Statele Unite), Uţă a câștigat aurul mondial U20 la 400 de metri garduri, cu timpul de 55,33 secunde. Anul trecut, la Tampere, fusese campioană europeană U20 la aceeași probă, cu record al competiției. Tot în 2025 a ajuns să participe în premieră în Diamond League, într-o cursă câștigată de deja legendara Femke Bol. Ştefi este din Vâlcea, la fel ca Ionela Tîrlea (argint olimpic şi dublă campioană europeană la 400 metri garduri), și e privită ca una dintre cele mai promițătoare atlete din ţara noastră.

Dacă stai de vorbă cu ea, însă, lucrurile care ies în față nu sunt medaliile. Mai importante sunt emoţiile şi modul cum le gestionează, secundele din cursă în care nu știi unde sunt celelalte, încrederea pe care i-a insuflat-o antrenoarea căreia îi poartă un respect enorm şi dorința de a mai alerga încă o dată după ce câştigă curse mari.

Ştefania Uţă: “Atletismul m-a descoperit pe mine”

Prima zi de atletism: o minge în cap. Putea să fie ultima, după cum spune Ştefi. Pentru mulți copii, un început atât de nefericit ar fi fost suficient ca să închidă subiectul. Ea a trecut peste și a revenit la stadion. În felul lui, acest eveniment spune ceva despre drumul ei de mai târziu. Începutul nu e niciodată perfect, dar ceea ce contează e să perseverezi.

“Atletismul m-a descoperit pe mine, cu siguranță, pentru că eu inițial am mers la cursurile de înot ale doamnei Alina. Acolo ea m-a observat și a vorbit cu mama. Pe la 12 ani am început să merg la atletism. În prima zi, mi-am primit o mare minge în cap de la fotbal. M-am gândit puțin dacă să mai vin, dar am trecut peste“, explică Ștefania.

Alina Enescu, cea care o remarcase la înot, i-a devenit antrenoare. Și a fost prima care a înţeles că Uţă are potenţial de a deveni un nume în atletism.

“Mi-a fost insuflată multă încredere din partea doamnei Alina. Ea mi-a spus mereu “O să fii bună, o să fii bună, o să fii bună”. Le întreceam pe colegele mele și eu nu făceam atletism de atât de mult timp. Doamna Alina a spus de atunci, în multe interviuri, că pot deveni o atletă valoroasă. Eu am conștientizat pe deplin abia ceva mai târziu, când au început să vină și medaliile“, rememorează Uță.

Există o diferență între a fi talentat și a crede despre tine asta. La 12-13 ani, Ștefania nu avea încă argumente să se considere astfel. Lângă ea era, însă, o femeie care i-a spus acest lucru des, până când rezultatele au venit să confirme “ochiul specialistului”.

De la 14 ani, printre cele mari

Tranziţia nu a fost nici pe departe lentă. După doar doi ani de antrenamente, Ștefania a început să învingă adversare mult mai mari ca vârstă. În paralel, a început să participe la reuniuni din afară, pe liste de start unde apăreau deja nume importante.

“Am fost poate puțin intimidată, la început, dar nu am avut niciodată frică de competiție, de concurență. Când am ajuns la concursurile cu senioarele, mă gândeam puţin la început: “Oare o să mă bată rău, oare o să mă fac de râs?”. Oricum, timpii pe care îi scoteam erau foarte apropiaţi de ai lor şi ştiam că nu o să fie chiar așa mare discrepanţa. Dar aveam eu frica aia în mine“, explică Ştefania.

Teama nu a existat, aşadar, la început. Apoi, când a trecut la nivelul următor și diferențele au început să se măsoare în sutimi, frica şi-a făcut loc, dar în mică măsură, în mintea Ştefaniei. E normal, atleta de 18 ani juca deja în altă ligă, aşteptările deveneau mari, iar concurența dădea altă greutate fiecărei curse. Aici începe munca cea mai grea a unei atlete tinere. Trebuie să alerge repede, dar şi să învețe să concureze de la egal la egal cu sportivi pe care îi privea înainte la televizor.

Ştefania Uţă şi aurul mondial de la Oregon. Sursă foto: Instagramul atletei

Aur mondial în Statele Unite pentru Ştefania Uţă

Povestea finalei mondiale de la Oregon se citește cel mai bine prin felul în care și-a gestionat propriile gânduri. În serii și semifinale, Ștefania nu a forțat. S-a protejat, a trecut mai departe fără să dea totul. Gestionarea eforului într-o cursă atât de solicitantă înseamnă maturitate şi e cheia pentru o finală reuşită. În noaptea dinaintea ultimului act, a luat cursa “bucată cu bucată”.

“M-am gândit cum o să decurgă cursa, am luat-o pe toate părțile. Mi-era puțin frică, nu știam ce o să poată adversara pe care o consideram cea mai apropiată – și chiar era, după timp. Vorbesc de adversara din Africa de Sud. Mă gândeam “Oare o să reușească să mă bată, oare o să câștig?”. Eram foarte nerăbdătoare“, spune Ștefania.

Faptul că nu a forţat în semifinale s-a tradus în culoarul 7. Unul de pe care nu poţi aprecia foarte bine unde se află celelalte concurente, odată cursa începută. Uţă s-a concentrat pe propriul ritm, dar frica nu a dispărut. 

“Mi-a fost teamă. Cel puțin, pe prima parte a cursei, nu îmi dădeam seama cum sunt celelalte fete față de mine. Am văzut că am prins-o pe fata de pe 8 (n.r. culoarul opt), dar tot ce gândeam era <Fugi, fugi, fugi, să nu vină, să nu vină>. Apoi, pe ultima sută, am tras cu coada ochiului și am văzut că nu mai au cum să mă prindă: <Du-te, du-te>, am zis“, își amintește vâlceanca.

E o scenă importantă, care surprinde gândurile unei atlete tinere în cea mai importantă cursă a carierei de până atunci. Instrucțiuni scurte pe care şi le transmite pentru a rezista fizic şi mental. Iar, la final, izbăvirea: “Am văzut după ultimul gard că sunt în față și deja mă gândeam: “Gata, câștig, câștig, câștig!”. După, când am trecut linia, m-am simțit împlinită“.

Medalia “trece”, timpul rămâne

Paradoxal, după aurul mondial la U20, Ștefania nu a fost mulțumită de timpul său de 55,33 secunde, deși e recordul ei personal. Pentru aproape orice atletă de 18 ani, ar fi o seară perfectă. Pentru Ştefi, e un punct pe un drum mai lung, unde există o țintă pe care nu o ascunde: să ajungă cât mai rapid sub granița celor 55 de secunde.

“Spre deosebire de Europene, unde am zis că mă interesează un timp mai bun, aici m-am dus cu gândul către medalie. Și, totuși, în interiorul meu, tot timpul îl vreau. Adică, medalia e ceva trecător, timpul îmi demonstrează ce pot. La antrenamente am arătat că pot mai mult, dar am nevoie de o cursă care să mă monteze, să îmi arate că se poate un timp mult mai bun“, explică Uţă.

E o dezvăluire care o definește cel mai bine şi îi arată maturitatea sportivă. Medalia depinde de adversare, de vânt, de o zi mai bună sau mai slabă. Mulţi factori externi. Timpul însă îţi aparţine în întregime, confirmă progresul şi că tot ce faci la antrenamente e corect. Ţintele adolescentei sunt mult mai importante; o medalie la un Mondial U20, fie ea şi de aur, e doar un prim pas spre o carieră care va fi presărată cu multe alte astfel de momente. Evident, nu vorbim de lipsă de bucurie pentru rezultat. E doar felul în care gândește o mare campioană în devenire. Ştefi s-a obișnuit să pună ștacheta sus şi e conştientă că, pentru a ajunge la cel mai înalt nivel, fiecare zecime contează.

Ştefania Uţă, ieşind de pe ultima turnantă în proba de 400 metri garduri. Sursă foto: Getty Images

Ce se întâmplă pe ultima sută

La 400 de metri garduri, există momente pe care nicio reluare de la televizor, în slow motion, nu le poate surprinde. Chinul devine unul teribil după ce depăşeşti ultima turnantă şi intri în linie dreaptă.

“Pe ultima sută nici nu pot să vă explic cât de rău este. Dar, cumva, nu te gândeşti. Când ai gardurile în faţă, te concentrezi la ele. Mintea mea nu mai formează gânduri, cuvinte, e gol. Doar încerc să trag de mine cât pot. Am o amintire de pe stadionul acesta (n.r. unde s-a filmat interviul acordat Locker Room), când eram mai mică: îmi simțeam picioarele că ard atât de rău, începusem să văd negru, parcă se încețoșa imaginea“, spune Uţă.

Picioarele ard, vederea devine distorsionată, iar corpul protestează. Și, peste toate, ai la interval regulat câte un gard care trebuie trecut. În această dezvăluire se vede cel mai bine de ce proba de 400 garduri e mai mult decât una de viteză cu obstacole. Vorbim de o cursă în care trebuie să gestionezi suferința, să negociezi cu propriul corp. Între durere și concentrare, Ștefania alege să nu se uite la ce îi transmite fizicul.

“Nu te gândești la chestia asta (n.r. la durere)“, spune atleta. Nu-și permite să o facă, o fracțiune de secundă în care mintea se mută de la gard la picior poate însemna să îţi pierzi ritmul.

Tehnica pe care încă nu o stăpâneşte perfect

Marja de progres a Ştefaniei Uţă pare încă foarte mare. Ea însăşi nu se consideră o atletă şlefuită. E extraordinar de exigentă cu propria tehnică şi ştie că aici trebuie să depună cel mai mult efort, în viitor.

“Trebuie să îmi mai îmbunătățesc tehnica. Încerc să fiu cât mai conștientă de lucrurile pe care le fac în timpul cursei. E un lucru la care tot lucrez. Cred că o să reușesc, în timp. Proba aceasta îți arată că ai mereu ceva de învățat, nu poți să ai niciodată o tehnică perfectă“, mărturiseşte adolescenta.

E genul de detaliu care explică de ce o atletă de 18 ani care a câștigat tot ce se putea pentru vârsta ei se raportează în primul rând la timp. Pentru ea, o cursă înseamnă o sumă de detalii în care mereu mai există ceva de rafinat. Autosuficiența nu există, întotdeauna sunt lucruri de îmbunătăţit pentru a ajunge la etapa următoare a carierei.

Cum arată frica într-o cursă în care nu ai voie să arăți teamă

Una dintre cele mai frumoase idei din interviu e felul în care a învățat să pună frica pe “pauză”. Nu o neagă, pur şi simplu are capacitatea să se detaşeze de ea când ajunge pe culoarul de start. Un artificiu eficient, de care puţini sportivi sunt capabili.

“Am reușit tot mai bine în ultimul timp să îmi controlez emoțiile. Frica o las pe terenul de încălzire. Când intru în call room, cu celelalte fete, o mai resimt puțin, dar când ajung în blockstart mă gândesc doar la cursă și îmi spun “o să fie bine”. Încerc să elimin gândurile negative din cap“, explică Uţă.

Să laşi teama pe terenul de încălzire. Sună simplu, dar este o formă matură de control. Între încălzirea dinaintea cursei și blockstart are loc o recalibrare mentală pe care o atletă de 18 ani o face conștient, din ce în ce mai bine. Asta e partea din sport pe care publicul nu o vede la televizor. O sportivă care învaţă să-și gestioneze gândurile şi emoţiile mai bine are un atu important, dincolo de valoare, tehnică şi viteză.

Ştefania Uţă, la Europeanul U20. Sursă foto: Getty Images

Ştefania Uţă şi importanţa constanţei

Pe lângă finalele mari, există un subiect mult mai puțin fermecător, pe care Ștefania îl pune pe “masă” singură: constanța. Psihicul de mare competiţie e unul excelent, însă în cursele mai mici nu reuşeşte să alerge la fel de repede.

“Nu reușesc să mă adun, cred. Mă gândesc și eu care e problema. Atunci când sunt în fața blockstart-ului îmi pun în minte că vreau să alerg tare. Dar nu reușesc mereu. Asta și poate pentru că în România nu am concurență și alerg singură. Nu simt presiunea la fel, poate că în subconștient nu sunt montată atât de tare. Dar și la competițiile internaționale dinainte de Mondiale am alergat sub ce speram. Nu știu de ce, încerc să îmi dau seama și să lucrez la asta. E nevoie de constanță, nu pot să alerg tare doar la competițiile de obiectiv. Trebuie să alerg măcar aproape și la celelalte concursuri“, recunoaşte Uţă.

Ştefania e mereu sinceră cu ea însăşi, iar faptul că îşi recunoaşte limitele actuale denotă încă o dată maturitate şi faptul că e foarte bine poziţionată mental spre obiectivele viitoare. O atletă care câștigă aurul mondial își recunoaște carenţele: nu reușește să alerge la fel la fiecare competiție. Și numește şi o posibilă cauză – în România nu are rivale.

O realitate a atletismului nostru care i-a limitat pe mulţi înainte, probabil. Lipsa unei concurenţe care să te oblige săptămână de săptămână să dai tot, să te autodepăşeşti permanent, ajunge să te coste. Fără rivale pe plan intern, duci singură povara, iar capcana automulţumirii e inerentă. Uţă nu caută scuze, ea face o radiografie scurtă a ecosistemului din România. Faptul că e capabilă să înţeleagă asta, la 18 ani, spune mai mult decât dacă ar fi ignorat problema.

Cât “costă” atletismul în registrul sacrificiilor

“Mi-am pierdut copilăria“, spune direct atleta, fără să caute cuvinte care să îndulcească sacrificiile făcute, când e întrebată care e costul performanţei. Și totuși, pune în aceeași frază şi ceea ce compensează toate momentele în care a trebuit să renunţe la ceva: “Am construit o fundație bună“.

“Munca niciodată nu se vede. Oamenii văd doar rezultatele. Sunt foarte multe ore de antrenament, disciplină. Fără disciplină nu prea merge la sport. Eu mi-am pierdut copilăria, acesta e cel mai mare sacrificiu făcut. Nu am timp niciodată. Uneori vreau să pictez sau să citesc, dar de multe ori îmi spun: “Gata, trebuie să dorm” sau “trebuie să merg la antrenament”. Nu am timp să merg afară sau să merg într-o vacanță. Dar toate sacrificiile merită, de când au început să se vadă medaliile internaționale bine. Simt că nu e degeaba munca mea, am construit o fundație bună“, spune Ștefania.

E un răspuns pe care mulți atleți îl dau în partea a doua a carierei, când se uită în spate şi fac un inventar “sacrificiu vs recompensă”. Ea îl oferă la 18 ani, cu răceala cuiva care știe exact ce a plătit și de ce. Uţă pierde anumite lucruri şi momente, însă construieşte o carieră. Există un preţ, de care e perfect conştientă, însă balanţa înclină din ce în ce mai mult către asumarea totală a sacrificiilor, odată cu performanţele atinse.

Alina Enescu, antrenoarea din spatele campioanei

Într-un sport care devine tot mai mult unul de nişă în România, în care investiţiile sunt minime şi infrastructura lasă de dorit, talentul şi munca nu sunt suficiente. Un antrenor bun face diferenţa, mai ales în plan mental, când vorbim de un tânăr atlet. Din fericire, Uţă a avut-o lângă ea din primul moment pe Alina Enescu, o antrenoare care a ştiut când să fie intransigentă și când să o ridice, atunci când nesiguranţa şi-a făcut apariţia. Fiică a antrenorilor Octavian și Viorica Enescu (aceasta din urmă a descoperit-o şi a ghidat-o pe Ionela Tîrlea), Alina e un pedagog excelent când vine vorba de tehnică şi rafinarea acesteia. Dar rolul ei e mult mai important. Înţelege perfect cum e structurat psihicul unei sportive tinere şi a ştiut întotdeauna ce “coarde” să atingă astfel încât să o ţină pe Ştefi concentrată şi focusată pe muncă.

“Suntem foarte apropiate, așa am fost de la început. Asta e relația pe care o construiește doamna Alina cu sportivele ei. Toată lumea spune că e dură, dar la antrenament ai nevoie de cineva care să te tragă în momentele în care simți că nu mai poți. Vrea să ne construiască să fim niște fete exemplare, cum spune ea. E o antrenoare perfectă, eu nu cred să existe în România o antrenoare care să se implice atât de mult ca ea. Am avut un noroc orb, mă simt foarte îndatorată față de ea“, transmite Uţă.

În paralel, din discursul tinerei sportive rezultă și o altă temă, mai largă, care apare și în cariera altor sportive din România: “antrenorul dur”, despre care multă lume vorbește. Ștefania vede acest aspect într-un registru clar.

“Ai nevoie de cineva care să te împingă de la spate când nu mai poți“, spune Ştefania. Pentru o atletă care se antrenează singură în România, prezenţa cuiva care să te stimuleze în zilele în care oboseala își face apariţia, iar mintea şi corpul vor pauză reprezintă o condiție a performanței.

Ştefania Uţă, campioană europeană la Tampere, Finlanda (2025). Sursă foto: Getty Images

Los Angeles, ca promisiune

La 18 ani, Ștefania privește Jocurile Olimpice cu o combinație rară de vis și reținere. Nu se grăbește să promită o medalie. Vrea doar să fie acolo, în finală, între cele mari, să savureze momentul şi să înveţe. 

“Los Angeles e o promisiune pe care mi-am făcut-o. Vreau să văd cum e să fii la Jocurile Olimpice. Dar nu am așteptări mari pentru 2028, vreau doar să intru în finală. Ăsta e obiectivul, apoi, în 2032, mă voi gândi la medalie. Îmi imaginez cursa de la Jocuri ca la Diamond League: cu toate fetele mari și eu, acolo, între ele, încercând să mă apropii de ele“, explică Uţă.

E un obiectiv mic doar în aparență. Să intri în finala olimpică la 400 garduri, la 20 de ani, ar fi deja un pas uriaș într-un sport în care ultima medalie a ţării noastre are aproape două decenii vechime (Constantina Diţă, la Beijing, 2008). Atleta tricoloră știe foarte bine că primul pas nu e medalia. Importantă, acum, e o finală care te așază în rândul celor mai bune 8 atlete din lume.

La 18 ani, Ştefania Uţă e campioană europeană şi mondială U20, însă omul din spatele medaliilor e unul extrem de lucid şi matur. Discursul ei e al unui sportiv care știe cât mai are de lucrat. Recunoaște că nu are constanță şi conştientizează că tehnica ei se poate îmbunătăți. Știe că presiunea va crește, dar e dispusă să facă tot ce îi stă în putere pentru ca România să conteze, măcar într-o probă, la un sport în care acum 40 de ani ne luptam de la egal la egal cu SUA, URSS sau Germania.